Sunt lucruri în viaţă la care pot să renunţ. La care nu m-am gândit, poate, să renunţ, dar aş putea dacă mi-ar cere-o cineva drag mie. Dar sunt lucruri pe care nici prin gând nu-mi trece, nici măcar să le aduc în discuţie, pentru că nu accept nici un argument. Aşa e, şi aşa moare. Take it or leave it.
Nu mă bag în discuţii despre religie în general, evit pe cât posibil, pentru că e una din discuţiile din care nimeni niciodată nu iese câştigător. Consider că e dreptul fiecăruia să practice ce religie doreşte, să creadă în ce doreşte, atâta timp cât nu insistă să îmi schimbe mie concepţia de viaţă. Dacă mi-o schimb eu pentru că am văzut altceva, pentru că m-am luminat, sau mai ştiu eu ce, e alegerea mea, dar nu veni şi nu-mi băga pe gât concepţiile tale despre mers în Rai, că o să-ţi spun să te duci cu ele cu tot undeva.
Poate nu chiar aşa, da' acum sunt nervoasă.
Anyway. Eu nu vin să-ţi spun în ce să crezi, nu vin nici să-ţi spun să nu crezi, sau să crezi. Tu eşti tu, şi te iau aşa cum esti, iar eu sunt eu. Ia-mă aşa cum sunt sau lasă-mă în pace, cu concepţia mea de viaţă şi cu ceea ce îmi dă mie iluzia de linişte şi echilibru.
Nu mănânc carne. E alegere personală. Face parte din concepţia mea despre ciclul vieţii(lor). Nu renunţ la asta nici dacă stai în cap. Şi nu fă glume pe seama mea, pentru că la fel de bine aş putea şi eu să-ţi zic de fiecare dată "bleah, de ce mănânci mortăciuni?"
Practic o tehnică, care mă echilibrează şi mă linişteşte, şi în care CRED. Spun mantre, fac prosternări, şi mă simt bine. M-aş muta în Nepal mâine, dacă aş putea. Şi nu-mi lipseşte mult. Religia mea e treaba mea personală, nu e discutabiă, şi nu e negociabilă. Asta este. Îţi place, bine, nu-ţi place, zâmbeşte-mi şi fă-mi cu mâna în drum spre poartă.
Am un copil. Nu e negociabil. Nu are telecomandă. Nu are buton de On/Off. Nu este atunci când vrei, şi dispare când te-ai săturat. Este. Punct. Orice am impresia că este important pentru copil, va prima ca şi prioritate, orice s-ar întâmpla. Vorba mamei mele: chiar şi dacă mortul e pe masă. Şi dacă mortul e pe masă, şi copilul meu are nevoie de ceva, îi voi da ce are nevoie, şi abia apoi mă voi ocupa de restul problemelor. Concepţia mea este că copilul meu este deosebit (nu că aşa zic toate mamele? :) ), care a venit pe lume prin alegerea ei proprie, şi m-a ales pe mine să fiu ghidul ei şi ajutorul ei în viaţa asta. Nu e negociabil dacă ceva care îi face bine sau e important pentru ea, se întâmplă sau nu. Se întâmplă, atâta timp cât eu sunt aptă şi îi pot oferi acel lucru.
Noi suntem. Existăm aşa cum suntem acum, şi mergem pe un drum înainte. Nu accept să fim trase înapoi, nu accept nici măcar să fim oprite temporar din drum. Viaţa asta e prea scurtă şi niciodată nu ştii când se sfârşeşte, şi mai sunt atâtea lucruri de rezolvat, încât nu am timp de pierdut. Poţi să vii cu noi. Dacă vii cu noi pe drumul ăsta, pot să te iubesc. Dacă nu vii cu noi pe drumul ăsta, la un moment dat drumurile noastre se despart. Atât eu cât şi copilul meu, avem nevoie de linişte şi de calm, de iubire necondiţionată şi de înţelegere. Exact asta oferim şi noi, deci nu cerem prea mult. A, şi n-am zis de Stabilitate. Dacă vii cu noi, rămâi. Intri în horă, joci până la capăt. Dacă încă nu ştii, sau nu eşti pregătit, sau mai vrei să îţi "trăieşti viaţa", fă-o, dar o faci fără noi.
Take it or leave it. Unele lucruri nu le pot negocia.
