Where the Heart Is

Wednesday.

2011-08-23T01:04:00.000+03:00

Tradare? Poate. "It depends", cum zice un bun prieten al meu.
Descopar, cu oarecare surprindere - stupoare ar fi un cuvant prea puternic - ca nu esti orasul in care te-ai nascut. Nu esti oamenii din el. Nu esti locurile lui. Esti doar intamplarile lui. Iar intamplarile sunt in tine.

Spun asta pentru ca orasul meu nu mai este orasul meu. Orasul meu e orasul in care mergeam cu bunicul cu Pelicanul, pe Bega. Orasul meu e orasul in care bunicul m-a dus la cinema Arta sa vad Ultimul Imparat. Orasul meu e orasul in care bunicul saluta, macar dintr-un gest al capului, multi oameni care treceau pe langa el, iar ei faceau la fel. L-am intrebat odata daca ii cunoaste pe toti oamenii aia. Mi-a raspuns: "Din vedere. Dar toti suntem vechi timisoreni." Orasul meu e orasul in care stateam cu nasul lipit de geamul sufrageriei si numaram masinile care treceau pe strada. Acum nu le mai pot numara. Orasul meu e orasul in care era Fabrica de Paine, unde mama ma trimitea sa iau paine proaspata si calda, careia ii rupeam colturile si le mancam pe toate pana ajungeam cu painea acasa.

Orasul meu s-a schimbat mult. Intr-un fel, acum nu mai e orasul meu. Doar intamplarile pe care le-am trait in el mi-au ramas; doar mie, in amintirea mea. Acum e orasul multor oameni carora nu le pasa de istoria lui. A devenit o metropola, e un centru universitar, e o posibilitate de angajare intr-un post bine platit.

Asa ca mi-am cautat un alt oras care sa poata fi al meu. Un oras in care daca cineva nu iti da o factura, iti spune ca poti returna acel produs, pentru ca el va sti ca l-ai cumparat din magazinul lui. E un oras in care inca se mai respecta cuvantul dat. In care, daca ai stabilit ceva, asa ramane. E un oras in care daca tu ai gaini, si celalalt are o vaca, dai niste oua pentru niste lapte. E un oras in care atunci cand construiesti, nu ti se iau banii pentru o lucrare de mantuiala. E un oras in care ti se dau sfaturi despre cum ar trebui sa construiesti, chiar daca nu e spre profitul constructorului. E un oras cu oameni linistiti, cu barbati care deschid mereu usile astfel ca femeile sa intre sau sa iasa primele. E un oras in care ti se spune "Sarut-mana", pentru ca respectul fata de femei nu s-a pierdut. E un oras cu barbati veseli si femei puternice, care inca mai coc paine in cuptorul de paine de langa casa. Imi pare bine ca te-am gasit, oras cu nume de zi a saptamanii. Esti tot ce mi-am dorit.

enough.

2011-06-04T02:50:00.001+03:00

M-am săturat de huruitul continuu de peste zi. M-am săturat să mă cert pentru locuri de parcare. M-am săturat să caut si să sper că există un om bun si pentru mine. M-am trezit din povestile cu zane acum multi ani. Totusi mă intreb, nu se poate să trăiesc intr-o lume in care oamenii nu se mint, in care nu esti inselat, in care oamenii au sira spinării? Nu se poate să intalnesc un bărbat care e mai bărbat decat mine? E chiar jenant uneori cand iti dai seama că un bărbat se vaită de chestii de care tie nici nu ti-ar trece prin cap să te lamentezi. Sau că la 30 de ani spune despre el insusi: "Sunt un băiat".
Nu cred că suntem 'diamante neslefuite' (trăiască cine a inventat expresia). Suntem asa cum suntem, dar.. e rău asa cum suntem. Cică "căsătoria e un contract economic". Asta-i ultima găselnită a psihologilor. Băi, frate, atunci povestiti-ne de mici povesti cu cifre, cu contracte, cu de-astea. Nu ne mai aburiti cu feti-frumosi si cu finaluri fericite, cu printi care se indrăgostesc de cenusărese. Repetăm copiilor nostri aceleasi povesti asa-zise "clasice", la nesfarsit, fără să ne dăm seama cat rau le facem. Ce traumă e aia cand iti dai seama că nu, printul nu se va insura cu tine, ci cu una de rangul lui, chiar dacă n-o iubeste! Cand iti dai seama că nu, dacă ai rămas insărcinată, asta nu inseamnă că vă veti căsători si veti avea o viată ca in povesti. Cand iti dai seama că oricate degete mari de la picior si oricate călcaie ti-ai tăia, nu, nu de asta depinde ca printul să se insoare cu tine. Problema e că femeile nu le cer bărbatilor nimic, si bărbatilor le convine de minune. Femeile au ajuns niste carpe, niste..mai rău decat "la cratită". Ati vrut emancipare? Na, emancipare: acum nu mai stati la cratită, mirosind a mancare, ci atarnate de o tejghea de bar, duhnind a litrul de parfum ieftin turnat pe voi, asteptand să fiti agătate pentru o noapte sau poate două, de un ratat, burtos sau nu, de peste 35 de ani, care nu se insoară din principiu, "că nu vreau să-mi impart averea". Care era, deci, jobul mai nobil? Think again.
Cum poti sa-i citesti copilului tău povesti ireale? Ce-l inveti din ele? Să spere, fără rost, la un final fericit? Citeste-i povesti din care poate invăta ceva util, din care poate invăta cum să fie un om bun. Invată-l să ajute, invată-l să creadă, invată-l să nu ii fie teamă, invată-l să-si tină promisiunile. Si mai ales, nu-l minti. Copiii nu uită nimic, si nici nu iartă. Da, trec peste, dar nu uită niciodată. Chiar vrei tu sa fii cel care a contribuit la intinarea celei mai stralucitoare foi albe de hartie, care este un copil? Cred ca ati innebunit cu totii, in alergatura asta dupa bani si dupa faima, si ati uitat ce conteaza cu adevarat. Cum poti sa nu-ti dai seama ca nu, nu e OK sa-i tii ziua la McDonald's? Cum poti sa inventezi ca e prea scump altundeva? Dar dragul meu parinte, inainte sa existe McDonald's, copiii oare unde isi tineau zilele de nastere? Imi vine sa urlu de ignoranta si prostia voastra! Ca sa nu incepem discutia cu "totusi, ce fel de mancare e la McDonald's?"...
Ti-ai pus problema in ce fel de lume traiesti, daca trebuie sa iti inveti copilul autoaparare? In ce fel de lume traiesti, daca trebuie sa-l inveti sa se fereasca de minciunile celor din jurul lui?
Nici nu stiu daca are rost sa zic treziti-va pana nu e prea tarziu..pentru ca deja e prea tarziu. Asa cum am avea nevoie de 125 de generatii "neotravite" cu aditivii pe care ii mancam, ca sa ne regeneram complet la rezistenta si capacitatile noastre de dinainte, cred ca avem nevoie tot de atatea generatii de oameni neotraviti psihic.
Trist.

Happy birthday.

2011-04-13T17:39:00.000+03:00

Today of all days, because it is your birthday, and I still remember it even after almost 6 years, I miss you like I'd miss a body part if it were cut off.
Today of all days, I wonder where you are, what you're doing, if you're happy.
Today of all days, I miss your smile.
Today of all days, my heart cries because of my cowardice to stay with you.
Today of all days, it's raining.
Today of all days, I believe that my child should have been your child.
Today of all days, I wonder what my life - what our life - could have become.
Today of all days, I wish I had stayed.

Happy birthday, Baz.

I always will.

2011-04-01T00:23:00.000+03:00

Though nothing can bring back the hour

Of splendour in the grass, of glory in the flower;

We will grieve not, rather find

Strength in what remains behind;

Traducerea aproximativa:

Desi nimic nu-mi poate-aduce inapoi
Splendoarea-n iarba, traita de noi doi,
Nu vom jeli a florii maretie,
Putere vom gasi in amintirea-i vie.

- William Wordsworth

Final scene:

Parting is such sweet sorrow

2011-02-11T01:41:00.005+02:00

"I'm not afraid anymore. I've run all my life and i'm finished running. This is where I belong. With you - with whatever's left of my family. I didn't know it before, but I know it now. I made the mistake of leaving once, but I'm home now." - My One and Only (2009)

I've been called crazy for more than once in my life. I think I never took it as anything else than flattery. It was usually "No wayy, you're crazy, did you really do that?!" I guess this kind of makes me a not-so-good girl. Because I have done all those "did you really do that?!"-things. But I do feel like I have been running all my life and not finding my way. Now, although it's a little much to take in, and it's happening pretty fast, it all kind of clicks into place.

Mother thinks I'm not having a hard time saying goodbye to all this. It's my town. "No matter where you're from, You know you're from right here", I've grown up being proud of it. I've tried so hard to learn its history, and I've stood up for it, talked about it to strangers, and loved it ever since I can remember. I've made love here for the first time, I've had people die on me here, and along with every other experience, as a place, it has helped me become everything I stand for today. Show me a picture of a wall anywhere in my town, and I will name the street. I'll probably even know exactly which building it is. But it's become suffocating. I've wanted to leave here ever since I was 14 or 15. First, it was Tibet. I was saving up money to go live there and be a nun in a Buddhist monastery. But then I found out that they didn't take women in, (now they do, but hey, it's kinda late now..) and that Tibet was in a sensitive political situation with China (so Nepal would have been a better choice, but who knew).

So I'm almost 30, I'm getting grey hair, and I can't be made to wish for an executive job. I just cannot fathom being a corporate...anything. I have wanted to pack up my shit and just go wherever the road may take me for as long as I can think back - ever since I started reading Eliade, perhaps. He may have something to do with that. And I have. I have packed a backpack and left. I was looking. I still am.

I can't imagine why Mother would say that it's a tough job to keep a household. Dude, I don't have a man who expects me to wash and clean and cook. Even if I did, he would be invited to do his own shit or to help me with something else in return. That being said, I remember a guy who once complained that women nowadays, when they meet a man for the first time, they don't offer their hand, back of the hand up, for the man to kiss it. Instead, my amigo complained, women shake hands like a man, and as strongly, too.

I have this to reply: Dear Gentleman, how the fuck should I know that you are the one in about 400,000 men that I have met until now, who actually kisses a woman's hand? I was told it was old-fashioned, that men don't do this anymore, and that I should probably stop extending my hand - when I was about 13, for Christ's sake.

Not that I've ever been feminine much, but my father died when I was finishing high-school, and having to tend to business that would, under normal circumstances, not be of a woman's resort - like changing the oil in the car, or the brake pads, or even pouring windshield cleaner in the jar, and deal with workers, and plumbers, and salesmen; I have learned that one can not at all times have an impeccable manicure, that one can, sadly, not always look one's best, and that one must shake a man's hand like a man, or one (i.e. a woman) will be taken for a fool.

A woman's strong, manly handshake can spare her from a lot of things, from rude remarks to being taken for a fool. So yes, gentlemen - the few of you left out there - I do shake hands like a man, and I am at least equally as capable as any man I know; and I work and raise a child and a dog on my own. And I am damn proud of it. Physical strength may be the only thing you have an advantage over. But - not endurance.

About goodbyes - a kick in the butt is a step forward. I am so detached. And for once in my life, I am not locking away my feelings. I just am detached. Non-attachment, as Master Buddha would say it. All life is suffering. Suffering ends when the wish for non-permanent things ceases. I've come a long way. I'd say I'm proud, but I'm not. I'm just wondering, if this is the way I'm supposed to be, then what the hell happened to get me so low to begin with?

I know that if the future is in the cards for us, lest some gruesome and sudden Apocalypse show itself, I will be able to provide good education for my daughter, and see her become whatever she will want to become. And meanwhile, I will be able to show her how to live, how to truly live off the land, and close to nature; how to grow your own vegetables, and how to feed the hens and collect the eggs. How to walk freely in the woods and how to love every living thing that is around you.

Yes, I'll admit that the responsibility is huge, and I need a little encouragement. A little more confidence on my Mother's part would be nice. Of course, if I was a better shot with a firearm it would also help my confidence a bit, with us moving into the wild and all...almost. Once we move to this new place I will have to be the protector of my family, the one who wears the pants (I wear pants anyway, either way :) ). But...you see, I am that already. So there's nothing that will change, really. It will all work out in the end, you'll see. I know it's stupid to be optimistic; one has to be realistic. What bugs me is that I won't be "one of them", in this new place. I won't know every corner of every street. I won't be able to find my way home from anywhere without a map of the city. They will know, by my accent, by my license plate, and by the way that I dress - that I am not one of them.

But maybe - and it's worth this long shot, because I don't dream of a future here in my hometown and I don't see myself doing the same thing I am doing now, at all, for any number of years - so, maybe this is my chance to put the pieces of me back together and be close to my child and to nature. It's not the end, or an end. It's just different. It is the beginning of our new life, of my child's new life and of a new stage. Maybe it's what I have been looking for. Maybe you don't have to be rich to be insane, but you have to be insane to have a chance at a new life.

Then that, my friend, is what I am.

" Two roads diverged in a yellow wood and I, I took the one less travelled by, and that has made all the difference." - Robert Frost

break my fall.

2011-01-30T03:02:00.001+02:00

"You meet thousands of people, and none of them really touch you. And then you meet one person, and then your life is changed - forever." - Love and Other Drugs

Ce ai face dacă ai şti că timpul ţi-e limitat? Cui i-ai cere iertare? Pe cine ai căuta? Ce ţi-ai lua? Unde te-ai duce?

The Notebook nu există. Nimeni nu scrie zi de zi scrisori unei persoane pe care o iubeşte, timp de ani de zile, ca apoi să i le citească la bătrâneţe ca să-i amintească cine este de fapt. Bull-Shit. So, am facut un compromis: ţi-am scris în fiecare zi în care nu ne-am văzut, atât cât am fost în acelaşi oraş cu tine. Ţi-am scris lucrurile pe care ţi le-aş fi spus în ziua respectivă, lucurile care s-au întâmplat, şi lucrurile pe care le-am simţit. Mi-e dor să îmi amintesc cum m-ai facut să mă simt..dar ţi-am dat ţie singurele exemplare din scrisorile acelea (ca niciodată, nu mi-am ţinut copii). Tocmai că ideea era că vroiam să fie necorectate, nerevăzute, unice, iar tu să poţi face ce vrei cu ele.

Ascult Something for the People - My Love is the Shhhh. "Boy you'll never find another love as good as this...".

Love and other Drugs e bullshit şi el. Nu există cineva pe lumea asta care, oricât de mult ar iubi pe cineva, să se lege la cap conştient cu persoana aia, ştiind că e bolnavă. Nu când ştii din start că are o boală degenerativă şi incurabilă. That doesn't happen either.

There are no happy endings.

Aş vrea să-ţi spun că mi-e dor să mă atingi. Ţi-aş spune că mi-e dor de vorbitul tău în şoaptă, când mă întrebai dacă sunt sigură că mi-e bine...Mi-e dor să mă trezesc lângă tine pe cearşaful negru, şi să simt o panică nebună până când ochii mei dădeau de tine în pat, crezând că ai plecat în timp ce eu dormeam. Mi-e dor să-mi spui că ţi-a fost dor de mine. Mi-e dor să trasez cu buricul degetului arătător ridul de expresie din colţul gurii tale, să simt plăcuţa de identificare rece, strivită între piepturile noastre, dorindu-mi să fiu doar o molecula a sângelui tău. Dintr-o mie de momente, îmi amintesc acea după-masă când stăteai gol pe scaunul de la calculator, eu eram în dubii dacă să merg sau nu înapoi acasă, iar tu ai stat puţin şi zâmbetul din colţul gurii ţi-a dispărut, şi mi-ai zis că probabil ar fi mai bine pentru amândoi ca eu sa plec. Ai inventat chiar şi o logodnică imaginară ca să-ţi susţii argumentele, iar aia a fost ultima picătură, şi am început să plâng. Ţi-a părut aşa de rău că m-ai făcut să plâng, încât, panicat, m-ai luat în braţe şi ţi-ai pus capul pe burta mea, şi mă strângeai în braţe, goală cum eram şi eu, şi îmi spuneai că totul o să fie bine; să nu mai plâng.

N-am vrut să-ţi dau scrisorile mele decât când plecam...şi le scriam sperând că nu voi pleca niciodată, şi că odată vom râde de naivităţile pe care le-am scris atunci. Şi totuşi am plecat. În ultima scrisoare te-am rugat să mă rogi să rămân, sau să mă întorc. Ţi-am spus că oriunde aş fi, şi oricând m-ai ruga, am să mă întorc la tine. Ţi-am spus că aş renunţa la tot fără să clipesc, şi aş veni la tine, dacă mă vroiai. Ce n-am înţeles atunci era răspunderea imensă pentru faptul că aş fi rămas sau că m-aş fi întors pentru tine. Nu-ţi puteai asuma asemenea răspundere. Acum ştiu asta, şi nu te mai condamn. Mi-e doar al naibii de dor de tine. Mi-a trăsnit azi prin cap că dacă aş şti că eşti în New York, m-aş urca în primul avion spre încolo, aş ruga-o pe prietena noastră comună să te cheme la o cafea, şi îmi imaginam faţa pe care ai face-o când m-ai vedea acolo...5 ani mai târziu. Şi ţi-aş fi zis că am venit să-mi iau rămas bun, aşa cum n-am făcut-o acum 5 ani. Pentru că ai susţinut să ne spunem "See ya", nu "Goodbye". Şi când trecusem de controlul vamal pe aeroport mi-ai scris un Sms "I miss you alreadyyyyyy!!" Nu ştiu de ce nu m-am întors atunci, în clipa aia, să-mi asum viaţa, şi pe tine, şi tot ce ar mai fi venit în pachet. Sunt o laşă. Am fost o laşă şi mi-a plăcut să dau vina pe tine că...nu mi-ai cerut să rămân.

Dar ştiu că nu eşti în New York. Eşti chiar mai aproape de mine, dar ai avut grijă să nu mai ţii legătura cu nimeni, ca să nu ştie nimeni sigur unde eşti.

Aşa că asta e încă o scrisoare netrimisă.

one day at a time.

2010-12-17T12:08:00.009+02:00

" Ce îţi scriu se poate simţi? "

De ieri, citesc si recitesc niste poezii. Poezii care simt. Care traiesc. Cel putin asta a fost impresia mea despre ele. Si mi-au amintit. Intamplari. Oameni. Senzatii.

M-am tuns. N-am avut intentia sa fie atat de scurt, dar imi prinde bine schimbarea. Si imi sta si bine.

Momentul de ADHD a tecut. Revin la idee. Mi-am amintit vag, aseara, intr-un loc si probabil moment nepotrivit, ca nu m-a mai atins nimeni nici macar pe mână de asa de mult timp, incat am uitat cum se simte cand te atinge cineva. Iar atunci cand m-am atins de bratul tau, accidental pentru ca stateam unul langa celalalt, am tresarit si ma intrebam daca simti nodul din stomacul meu. Si oarecum parca ma asteptam sa te tragi, pentru ca..m-ai atins. Dar ai ramas nemiscat, atent la actiunea de pe ecran. Si atunci..m-am intrebat.

Ninge de azi noapte. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca te sarutam. Doar asa, pentru ca ningea si iti era frig si erai incredibil de dulce cum stateai in fata mea. Nici nu m-am gandit la alte implicatii, doar la "beneficiul" buzelor tale pe ale mele, cu un fulg de nea strivit intre ele, si apoi sa izbucnim in ras.

Nici nu stiu cum mi-e...Sunt analfabeta cand ma emotionez. It's just that..mi-e asa de dor de o apropiere adevarata, genuine, necontrolata, spontana, pentru un timp oricat de scurt, cu fiecare ramanand asa cum e el, cu viata lui intacta. As vrea sa-ti pot spune: Azi vreau sa dorm cu tine, ca sa simt caldura pielii tale. Iar tu sa nu ma intelegi gresit, si sa nu intelegi mai mult decat e, dar sa ma intelegi.

Arghh, You're messing with my Zen, man!

Las' ca-mi trece.

Living next-door.

2010-11-20T21:58:00.003+02:00

Am un vecin.

Locuieste la etajul intai din blocul de langa mine.

De doi ani si ceva ma tot uit la fereastra apartamentului lui. Stiu cand doarme si cand se uita la televizor. Stiu cand gateste, si stiu ca rade frumos, pentru ca am trecut odata pe sub geamul lui si vorbea la telefon, si radea. Stiu cand fumeaza, si cred ca nu e incantat de faptul ca fumeaza. Stiu asta pentru ca intotdeauma deschide geamul de la bucatarie ca sa iasa fumul. Stiu, pentru ca uneori, dupa ce ajunge acasa cu masina, mai sta in masina si asculta muzica, si fumeaza cu geamul deschis. Stiu cand deschide geamul de la bucatarie, chiar daca sunt in casa mea si nu afara, pentru ca aud cum trage roloul, si stiu ca atunci cand deschide geamul, stinge lumina. Isi spala hainele rosii si hainele negre separat. Si are o bandana portocalie. Lucreaza mult. Pleaca devreme. Alearga aproape in fiecare seara in parcul de langa strada noastra. Si e chel. Nu George Costanza-chel. Jason Statham-chel. Stiu ca nu prea are somn, desi lucreaza mult, si nu i-am vazut lumina aprinsa in dormitor decat o singura data in 2 ani, acum vreo saptamana, si tare m-am mai mirat. De multe ori noaptea, cand vedeam doar lumina televizorului la el, ma intrebam de ce nu doarme, si stateam cateva minute uitandu-ma la geamul lui, gandindu-ma ce i-as zice daca ar deschide geamul in momentul acela. Stiu ca ii place de Kid, pentru ca o intreaba ce face de fiecare data cand o vede. Numai ca in 99% din cazuri nu sunt eu cu Kid, ci altcineva. Dar stiu ca stie ca exist, pentru ca ne mai intalnim uneori cand vine acasa, sau cand pleaca, si ne salutam. O data m-a si intrebat ce fac. Schimbam sigurantele la masina. Asa de tare m-am balbait, incat raspunsul a fost mai sec decat as fi vrut sa fie. Dar am zambit, si am sperat ca asta compenseaza. Intotdeauna suntem in contratimp. M-am gandit de multe ori sa-l intreb daca ar bea o cafea cu mine. Pentru ca are o viata sociala la fel de inactiva ca si a mea, si pentru ca stiu ca nici el nu are pe nimeni. N-am idee cum il cheama, si nici nu stiu daca ne-am potrivi ca si caracter. Poate ca nici n-am avea despre ce sa vorbim, sau puncte comune de interes. Poate ca nici macar prieteni n-am putea fi.

But what if?

asteptare

2010-11-11T17:32:00.004+02:00

"I don't want to wait
For our lives to be over
I want to know right now
What will it be?"

din ciclul..Cand faci o fixatie pe un anumit cuvant...

Astepti sa cresti. Astepti sa cresti ca sa afli ceea ce inca nu ai voie sa stii. Astepti sa fiarba apa. Pornesti filtrul si astepti sa inceapa sa picure. Astepti sa vezi. Astepti sa te convingi. Astepti baiatul. Astepti fata. Iti astepti jumatatea. Astepti sa vezi daca e asa prost cum pare. Astepti sa afli ce face cand nu esti acolo. Astepti un telefon. Astepti sa platesti factura. Astepti, stai la coada. Astepti sa primesti ceva. Astepti sa te sune. Astepti sa-ti lamuresti sentimentele. Astepti sa-si lamureasca sentimentele. Astepti sa vina acasa. Astepti o minune. Astepti sa vezi cum se termina filmul. Astepti sa vezi daca la teatru mai sunt locuri in randul din fata. Astepti sa fii luat in brate. Astepti (te astepti) sa fii inteles. Astepti sa se deschida usa. Astepti sa se deschida un geam, daca usa s-a inchis. Astepti o varianta. Astepti o solutie. Astepti o finalizare. Astepti o concluzie. Astepti momentul cand nu mai vrei sa renunti. Astepti fericirea, uitand ca ti-o fabrici singur. Astepti pe cineva. Astepti ceva. Astepti masina. Astepti trenul. Astepti avionul. Astepti sa treaca orele pana la urmatorul avion. Astepti sa nu mai treaca orele, ca sa nu trebuiasca sa pleci. Astepti momentul cand timpul se opreste in loc. Astepti un copil. Astepti sa-ti creasca burta. Astepti sa-l nasti. Astepti sa creasca putin, doar putin, cat sa te poti intelege cu el. Apoi astepti sa ramana asa, ca sa ramana doar al tau, sa depinda de tine, sa ramana asa iubitor cum e acum. Astepti un job. Astepti orice fel de job, dar totusi ai vrea sa iti si placa. Astepti sa treaca orele ca sa te poti intoarce acasa. Astepti sa-ti vezi copilul. Astepti sa vezi rasaritul. Astepti sa ninga. Astepti sa vina primavara. Astepti sa se instaleze Windows-ul. Astepti pana incepe filmul. Astepti prieteni. Astepti sa-ti faci prieteni. Astepti sinceritate. Astepti sa nu se mai prefaca oamenii. Astepti vara. Astepti marea. Astepti concediul. Astepti sa pricepi. Astepti sa te insanatosesti. Astepti sa-si fumeze tigara. Astepti sa termine de mancat. Astepti sa se fiarba porumbul. Astepti sa vorbeasca frumos cu tine. Astepti sa te simti iubit. Astepti momentele inevitabile, care stii ca exista, ca pe o usa care vine spre tine si stii ca ti se va tranti in fata, dar nu poti sa estimezi exact in ce moment si cu ce viteza. Astepti sa nu-ti mai tii respiratia.

Ce bine ar fi sa nu mai trebuiasca sa asteptam.

Attraversiamo.

2010-11-02T01:39:00.005+02:00

I want Kid to know that good music should be listened to with the volume turned to the max. I also want her to appreciate opera music. And Aerosmith, Bon Jovi, Take That, and Depeche Mode, and Queen. And Albanian folk music, and Indian music, and Hungarian music. I want her to be able to dance, cause I can't. I want her to be able to say "No", when she means "No". I want her to be able to judge what is best for her, and put herself first, even if I won't be around to help her judge. I want her to remember all the fun things we did while she is growing up, and I want to be her friend. Maybe not her best friend, but a friend -- someone she can call day or night when she's in trouble, or better yet, before she's in trouble. I know it's a little too much to ask, but hey, a mother can dream.

And no, I don't need a man. I'd like one, yeah, but on my own terms. I just watched this whole movie about how everyone tells a single lady that she needs a man. And she said something amazing: "I don't need to love you in order to prove that I love myself".

What I need is a way out of this shithole. It all just seems so pointless -- I mean you get up, you take a shower, you go to work, you get bossed around, you smile nicely while you take shit from everyone who has worked there longer than you, you have your lunch break when you contemplate driving home and never returning to work, maybe even moving to Nepal, or India, or any Buddhist country and leaving all this behind; then it's 6 p.m. and you get to finally really drive home, where your kid has been standing in the doorway for the past 30 to 40 minutes, repeating "Mommy's coming home to me" to the entrance door window. How heart-wrenching is that, by the way? So you speed home, making the 20 minute drive (because of the traffic) in less than 10, you open the door and Kid jumps into your arms screaming her head off that Mommy is finally home. When she finally goes to bed at 9.30 p.m. and it's still too early to go to sleep, but you're too damn tired to do anything else, you crash into bed, turn on the TV and fall asleep before you flip to your third channel.

And on top of it all, the baby-sitter, who is an idiot anyway, and whom you would have fired, had you had another (reasonable) option to care for the Kid -- quits by text message. ("I'm not coming anymore")
And then it's morning all over again.

It's like Groundhog Day, it never stops -- and, as my dear mother would sarcastically say: "And, my dear, this is only the beginning." There has to be something else, something different that we could do. Something not monotonous. Something...enlightening.

There just has to be a way of eating Caramel Toffee Pudding Ice-Cream and pasta whenever you feel like it and not put on weight. There has to be a way to get up the energy to go for a jog now and then. There has to be a way to keep all your good mood and patience for the time you spend at home.
I feel like I need a vacation. A "just-me-and-my-backpack"-vacation. Haven't had one of those in about 3 years.

And, I feel I need to forgive myself for so many things. I just can't do it yet - they're so deep and so old. I would also like somebody close to me to stop telling me that the only way I am not going to die a single mother is if I am willing to have another child, at some point, with some dude who would be my partner. This thought just brutally pushes away every hope that I have of a future relationship, because having another child seems just as remote an idea to me as living on Pandora. When I hear that nobody will ever stick around unless I have his baby, too, it's like a vinyl record stopping short in the pick-up player, it's like in Ally McBeal, when the song playing in her head gets interrupted by something happening outside.

So, then -- what of my life? How to get up the balance, the equilibrium that Kid needs? How to keep smiling, when it gets (ahem, I get) darker and colder and drier inside, every day? It's as if, even as small fractions of time go by, it gets harder to yield, harder to open up, harder to believe in a happy ending. Happy rhymes with crappy. It's like, It is what it is and we gotta make the best of it. I can't "attraversare"; I can't cross over, not just yet, mainly because I don't see a viable variant to this mess.

Yeah, I know. You're probably right. I have an appointment with my shrink next week.

stele.

2010-10-30T02:12:00.001+03:00

- Spune-mi, ce eşti tu pentru mama?
- Steluţa ei!

broken.

2010-10-26T01:07:00.000+03:00

Coming home from very lonely places, all of us go a little mad: whether from great personal success, or just an all-night drive, we are the sole survivors of a world no one else has ever seen.

-- John Le Carre

Albania -- Where the heart is.

2010-09-13T23:33:00.001+03:00

Stiu ca suna ciudat, dar mi-au dat lacrimile cand am ajuns in vama, intre Muntenegru si Albania, la Sukobin. Mi le-am sters repede, ca sa nu le vada nimeni, pentru ca nu aveam chef de dat explicatii... Lumea care mai era in jur mergea in Albania doar asa, pentru ca n-aveau nimic mai bun de facut in ziua respectiva, sau pentru "bragging rights" cum a zis Alex, un american pe care l-am cunoscut in ziua aia... adica -- ca sa aiba cu ce se lăuda.

Asa de mult mi-am dorit sa ajung in Albania, incat atunci cand s-a intamplat, parca eram intr-o bula de sapun, si totul parea ireal. Sentimentul era de apartenenta. Aveam un feeling ca si cand as fi uitat ceva acolo, demult de tot. Sunt saraci, nu exista nici un dubiu asupra acestui lucru, dar sunt foarte muncitori. De fapt ce am observat este ca saracii sunt foarte saraci, iar cei carora le merge bine, le merge foarte bine. Patura de mijloc nu prea este. Cu toate astea, Romania, in 20 de ani de cand a cazut comunismul, n-a fost in stare sa construiasca o autostrada cap-coada (nici cu 2 benzi macar, de unde pretentii la 3 benzi?!), si sa vezi ce sosele sunt in Albania! Nu stiu unde citisem inainte sa plec (ca doar m-am documentat inainte, nu?) ca e plin de gropi, ca sa nu mergi cu masina proprie ci mai bine cu una inchiriata, ca... Si am ramas masca: maximul au fost 3 diferente de nivel, dintre portiunile vechi si noi din autostrada. Respect!

Eu cred ca oamenii nu inteleg ca in Albania nu era NIMIC pe vremea lui Hoxha. Cand ma refer la nimic, nu ma refer ca stateau la coada pentru zahar sau paine. Ma refer la faptul ca le era interzis femeilor sa foloseasca produse cosmetice; ca nu aveai voie sa practici nici un fel de religie; ca nu aveai voie sa iti vopsesti casa in vreo culoare in afara de gri; ca nu aveai voie sa dai nume religioase sau straine copiilor; ca trebuia sa primesti aprobare ca sa-ti vizitezi rudele; ca daca sopteai ceva despre regim si te auzea vecinul prin zidul ca de carton, maine dispareai si nimeni nu te mai vedea; ca din 1960 granitele Albaniei au fost inchise: nimeni nu avea voie nici inauntru nici afara fara voia marelui Hoxha. Ca Hoxha, in loc sa le construiasca locuinte, i-a pus sa construiasca bunkere, de teama ca Europa va ravni la tara lui. Ca sunt in jur de 700.000 de astfel de bunkere inutile prin toata Albania, cam unul la 4 locuitori.

Din cauza ca inainte de caderea regimului erau aprox 600 de autoturisme in toata Albania, si majoritatea erau ale membrilor de partid, daca nu chiar toate, nu e de mirare ca se circula nu tocmai civilizat, insa totusi ok, daca tii cont de toate cele de mai sus. Eu cred ca pe oamenii dinspre "mai catre Vest"ul Europei nu-i intereseaza (ignoranta, bat-o vina!), si nu realizeaza ce multe au facut albanezii in tot atatia ani ca si noi, more or less (si la ei a cazut comunismul in anii '80, mai exact in '85). Si inca ei au pornit mai din urma decat noi. Nu inteleg de ce condamnarea. Mi-as dori ca toata lumea sa citeasca putina istorie inainte sa arunce cu acuzatii catre Albania.

In alta ordine de idei, coniacul Skenderbeg, numit asa dupa eroul national albanez, face usor competitie oricarui coniac de renume, iar desertul facut cu 3 tipuri de lapte (nu, nu m-am incurcat in stiinta, chiar e facut cu trei tipuri de lapte) e cel mai bun lucru pe care l-am mancat in viata mea. Oamenii prietenosi, daca nu stiu engleza, merge si cu semne, bunavointa este.

Tot timpul cat eram acolo aveam o senzatie de parca as fi fost afara din corpul meu, parca vedeam totul dinafara, si totusi, de parca eram Acasa. O melodie care n-are nici o legatura cu Albania de fapt, mi se tot invartea prin cap, It feels like home to me, it feels like home to me, It feels like I'm all the way back where I come from.

Dupa ce trec raul Mat, care separa Albania de Sud de Albania de Nord, ajung intr-un sat de munte, in care soseaua impecabila abia e destul de lata cat sa treaca doua masini una pe langa cealalta, iar de depasire nici nu poate fi vorba. Intortocheata, soseaua trece pe langa o moschee si pe langa case razlete, majoritatea neterminate. Ma simt ca intr-un roman de-al lui Kadare, si mi se pare ca de dupa gardul ce delimiteaza o proprietate de cealalta, alcatuit din bucati de stanca asezate cu grija una peste cealalta, o sa apara brusc Ghiorgu Berisha, cu pusca pe umar. Imi doresc o casuta de lemn in muntii astia superbi, intre oamenii astia care au asa o istorie trista, dar atata credinta in cuvantul dat.

Albanezii muncesc ani de zile prin strainatate, ca sa poata sa-si construiasca aceste case, acasa. In concediu, vara, vin acasa cu totii, isi aduc viitoarele sotii si se casatoresc cu ele acasa. Multe case arboreaza doua steaguri. Steagul albanez si steagul tarii in care lucreaza cel care construieste casa, sau cel care ajuta familia din casa respectiva. Ce frumos.

Word of the day: hunky dory (i.e. As well as one could wish or expect)

2010-07-01T18:17:00.000+03:00

Am luat-o ca pe o chestie dinaia de gen shit happens/asta e/it's not up to me/gotta learn to live with it.

Shit did happen. Stiam eu ca exa e problema, dar stii cum e cand zici Ei lasa, n-o sa mi se intample tocmai mie. Pfft! Din fericire, se face ca am vorbit ore in sir cu un prieten bun despre asta..si am vorbit mult..chiar ieri, cand durerea era maxima.. Si nici nu pot sa ma mir destul cat de mult m-a ajutat. Azi m-am simtit strong. M-am simtit atotputernica pana n-au pus astia la Infopro Meat Loaf - I Would Do Anything for Love. Aia mi-a pus capac, mi-am pierdut controlul de sine si am plans ca proasta in masina, la semafor. Tot revad cu ochii mintii imaginea: el plateste consumatia lor, sta cu spatele la toata terasa, de parca se straduia din rasputeri sa nu vada pe nimeni, ea sta in picioare, intr-o fusta de lungime inegala, cu mainile incrucisate in fata pubisului. Iar eu incercam de vreo 10 ori sa trag scaunul care era cu spatele la ei, si sa ma asez, dar de atata tremurat n-am putut. Pana la urma am primit un alt loc, intr-o pozitie din care ii vedeam..ziceam pe repeat "nu pot sa cred asa ceva" si imi cautam telefonul in geanta, il gaseam, apoi ii dadeam drumul din nou, ca apoi sa-l caut din nou..

Azi n-am simtit nimic cand m-a sunat. Just utter peace. Nu tu strangere de stomac, de inima, nu tu disperare, nu durere. Dar the magic, the magic cât costă, doamnă? The magic.. was gone.

Mi-am adus aminte brusc ca i-am zis ieri "I only wanted to love you"; asta cand oricum nu mai puteam sa-l mai iubesc nici macar ipotetic, si cand cartile erau deja date pe fata, oricum nu mai conta ce se spunea, si nu mai avea nici un rost "impiedicatul" si tzopaitul prin jurul subiectului. Am o vaga impresie ca l-a marcat ca i-am zis asta. Doar ca..treaba era deja stricata. Si oricum, daca nu-l vedea pe amicul meu, sunt convinsa mie la suta ca nu mi-ar fi spus nimic, doar s-ar fi indepartat de mine, fara sa inteleg de ce, fara explicatii incomodante.

Si acum vrea sa bem bere cu cafea. Eu imi vreau doar cursurile inapoi.

Bluza cu dungi gri

2010-06-27T13:28:00.000+03:00

Esti ca o dimineata de duminica, calda si insorita, cu aroma de cafea si cu Morcheeba in fundal.

Am analizat si over-analizat ce se intampla cu mine. Am incercat sa fiu rationala. Noroc ca mi-a iesit sa fiu rationala atunci cand erai si tu de fata. Asta doar pentru ca rosesc repede, si ma emotionez si mai repede, si din cauza asta n-am putut sa-mi fac suficient curaj sa te sarut. Am vrut sa ma intorc dupa ce ne-am despartit seara; apoi am vrut sa te vad in gara inainte sa pleci. Simteam ca daca nu-ti simt buzele pe ale mele, o sa ma mistui si o sa ma fac scrum. Jur, in stomac simteam asta.

M-ai intrebat de ce am tinut minte bluza ta cu dungi gri. Stii de ce? Pentru ca ma uitam in locul unde se termina gulerul si incepe sa se vada gatul, si mi-am imaginat de zeci de ori cum te sarut in locul ala. Mi-am imaginat cum miroase pielea ta, si cum s-ar lipi de ea saliva sarutului meu. Cum, daca te-as saruta acolo, tu ti-ai intoarce fata spre a mea, si m-ai saruta, prima oara pe coltul gurii, si apoi cum as ridica eu gura inspre a ta, si as simti caldura respiratiei tale intretaiate; apoi ti-as simti buzele, si apoi limba. Cum mi-ar veni, de dorinta, sa musc din limba ta. Cum as incepe sa tremur incet, ca atunci cand tremuri de frig, in momentul in care degetele tale mi-ar atinge pielea. Cum mi-as dori sa nu se termine niciodata senzatia.

Da...

Page two.

2010-06-26T08:16:00.001+03:00

Al naibii tren de Bucuresti la 5 fara ceva dimineata.
Tu dormeai. Dormeai dulce, asa cum imi inchipui eu ca dormi. Eu am alergat dupa trenuri toata noaptea, in vis. Obosisem la un moment dat, si apoi se facea ca brusc eram in tren, langa tine. Si ti-am zis pentru ce am venit, asa cum mi-am imaginat ca se va intampla.
- Eu.. aa.. am venit.. am venit sa-ti dau ceva. Pentru drum.
Zambesti. - Ce?
- Inchide ochii, nu pot asa.
I-ai inchis.
Te-am sarutat pe gura. Aveai gust de becks, catre tuborg.
Si apoi tot visul a inceput sa fie variante de m-ai sarutat inapoi/nu m-ai sarutat inapoi.

Page One.

2010-06-20T11:21:00.012+03:00

Nu trebuie sa vrei sa ma auzi in fiecare zi.

Tontule, dar vreau. Fir-ar sa fie de treaba, ca vesnic e momentul nepotrivit. Pentru tot. Daca nu-i la mine, e la el. Momentul nepotrivit, adica. Ale naibii femei care lasa barbatii cu sufletele pustiite. Aia putini care mai sunt normali, calzi, indragostiti de viata, care stiu sa rada cu gura pana la urechi, la care nu le place fotbalul si beau si apa plata cu lamaie de dragul ei... macar pe aia lasati-i in pace, fetelor. Ce naiba.

Azi m-am enervat.

Imi trece. Dar macar de n-as sta asa prost cu rabdarea, la naiba. Dar mie imi trebuie totul acum. Asa-i intotdeauna cand gasesti ceva ce nu credeai ca exista: nu mai vrei sa-i dai drumul, si tocmai de aia risti sa-l pierzi. Hm, sau de n-ar fi timpul tot timpul decalat. Cu pi pe doi. Eu sunt la Acceptance, el e la Bargaining. Eu momentan oricum n-am nimic mai bun de facut decat sa astept. Yeah, I could do that. Da, dar la mine au trecut doi ani si. La el doar doua luni, si probabil ca nimeni nu e la fel de cool ca exa si la faza asta nici nu i se pare ca va fi vreodata. Dar el scrie "flawless" flawless. E in topul oamenilor mei preferati pentru chestia asta. Si ii place ca scriu cu cratima. Si vorbim ore intregi fara sa ne dam seama cat timp a trecut, si tot i-as mai spune.... Si ma pot intelege cu el in engleza, ceea ce pentru mine inseamna mult, si chiar daca suna a "fitze", insa uneori, unele cuvinte mi-e mai usor sa le zic in engleza. Pentru ca suna altfel, suna cum vreau eu sa sune, sau pentru ca imi plac mie. In romana nu poti sa zici "No shit, Sherlock". Si nu stiu cum sunt etapele doliului emotional in romana. Adica stiu, dar suna ca dracu. Chiar sunt ca dracu, atunci cand treci prin ele.

Deci e asa. Prima faza e Negarea. Bineinteles, "nu mi se poate intampla mie..nu se intampla asta, sigur nu e asa". A doua e Furia: "de ce am facut, de ce am lasat sa se intample, nu e drept, de ce mi-a facut asa ceva". Trei, Negocierea: "mai lasa-ma doar un pic, doar o data, inca putin, doar acum pentru ultima oara". Patru, Depresia.. aici nu cred ca mai trebuie sa exemplific. De la a-ti lua viata de durere pana la a te imbata ca prostu cu o sticla de vodca pe care o bei cu ochii inchisi sperand ca va disparea durerea, totul iti trece prin cap.

Si cinci. Acceptarea. Atunci cand zici "imi bag p*la, oricum nu mai am ce sa-i fac, asta e, viata merge inainte. vreau sa simt din nou." Sau: "You can spend minutes, hours, days, weeks, or even months over-analyzing a situation; trying to put the pieces together, justifying what could've, would've happened - or you can just leave the pieces on the floor and move the fuck on."

Dar, Timpul e o curva.

teatru si universuri paralele

2010-05-15T01:11:00.008+03:00

So where is the hope and where is the faith ... and the love?

What's that you say to me?

Does love... light up your Christmas tree?

U2 - If God Will Send His Angels

Ce faci când nu mai ai pe cine arăta cu degetul? Ce faci atunci când nu mai ai cui să îi scoţi ochii pentru ceva ce ţi s-a întâmplat? Ce faci dacă nu poţi învinovăţi pe nimeni, pentru că nu mai e nimeni în preajmă? Ce faci atunci când realizezi că tu te-ai schimbat şi că lumea a rămas aceeaşi lume rea, în care nu poţi să vrei binele aproapelui pentru că aproapele e un ignorant?

Îţi petreci timpul aşteptând acea a doua şansă, Ocazia, 'THE ocazie', când totul va fi în regulă, şi între timp uiţi să mai trăieşti. Stai întrebându-te de ce tu, de ce eşti singur, de ce acum, de ce noi, de ce tocmai el, cum de s-a întâmplat aşa, de ce nu se termină, de ce e aşa urât totul, de ce nu vezi lumina când toată lumea zice că e acolo undeva la capăt..iar tu nu vezi decât bezna tunelului şi parcă nu se mai termină.

Si atunci gasesti ceva ce te linisteste. Ceva in care te pierzi. Ceva in care te cufunzi ca intr-o gelatina, sa nu mai auzi, sa nu mai simti; un time-out. Fugi. Sau ai impresia ca fugi. Uiti ca de fapt nu poti fugi. Ca ceea ce ti s-a dat, aici si acum, tu ai acceptat dinainte sa te nasti, si trebuie sa duci pana la capat. No escape, no surrender. "Cum sa va vorbesc despre sinucidere, cand eu de fapt n-am vrut sa mor?", zise actorul asta seara. Dar a vrut, stiu eu c-a vrut. Pentru ca cine nu stie, nu stie sa descrie senzatia aia de vid. Cine nu stie cum e sa nu mai vrei sa fii aici, sa te doara sufletul pana cand te doare tot corpul si simti ca nu mai poti suporta, cine nu stie cum e sa stai pe un taburet in timp ce se tranteste usa si realizezi intr-un moment ametitor ca ai ramas singur, cine nu stie cum e sa te plimbi printr-un apartament gol, sperand ca a mai ramas ceva, orice. Cine nu stie cum e sa speri ca si-a uitat macar periuta de dinti in baie. Cine nu stie cum e sa te intinzi pe podea, in bezna, sa inchizi ochii si sa astepti sa se termine totul. Cine nu stie cum e sa vrei sa ramai, dar sa fii nevoit sa pleci, cine nu stie cum e sa speri ca se va deschide cerul, ca se va intampla ceva miraculos, orice, si ca nu va mai trebui sa pleci, ca iti va spune sa ramai in loc sa-ti spuna ca ii e dor de tine deja. Cine nu stie cum e sa plangi intr-una 8 ore, de neputinta, pana te doare capul, si sa-ti doresti sa inceteze intreaga existenta a planetei, sa nu mai rasara soarele, pentru ca, cu fiecare secunda, cu fiecare minut, esti dus, impotriva vointei tale, tot mai departe si mai departe de ceea ce ai crezut ca ar putea fi Fericirea.

Cine nu stie, nu stie cum e. Durerea nu dispare niciodata. Se estompeaza, da. Dar nu dispare de tot. Si nu, totusi nu traim degeaba. Eu sunt convinsa de asta. Traim pentru momentele in care realizam ca insemnam ceva pentru cineva. Pentru momentele in care cineva inseamna ceva pentru noi. Traim pentru momentul cand realizam ca daca nu faceam o anumita alegere, intreaga noastra viata n-ar fi avut sens. Sau n-ar mai fi avut sens, niciodata. Uitam ca totul e temporar. Uitam, si ni se pare ca vom avea momentul, acel moment, pentru totdeauna. Uitam ca nu ducem cu noi nimic atunci cand plecam. Nimic fizic, doar pe..noi insine. Uitam ca totul e trairea, senzatia, sentimentul, emotia. Totul s-a marcat in noi, ca o scrijelitura pe un perete de calcar. Uitam ca nu suntem frumosi, niciunul din noi. Uitam ca toti, dar absolut toti aratam de fapt ca si cand am fi fost taiati pe corp si pe fata de mii de foarceci. Fiecare cu cicatricile lui. Uitam ca va trebui sa traim cu noi, pentru tot restul Timpului, si cu tot ce am gandit vreodata. Uitam, si ne place sa uitam, ca gandul e realitate. Ca tot ce gandesti e ca si cum ai fi facut.

Traiesc pentru momentele cand se cuibareste la pieptul meu si ma ia cu o mana de nas si cu cealalta de ureche, inchide ochii, si ma pupa pe frunte. Traiesc pentru sunetul vocii ei atunci cand imi spune, alintandu-se, pe numele meu nou. Da, pentru ca am un nume nou, de aproape doi ani. E cel mai frumos nume din Univers. Traiesc, de la fractiune la fractiune de secunde. Ea e singurul lucru care ma consoleaza si ma face sa imi doresc sa exist si sa merg inainte.

hedonism

2010-03-29T07:12:00.002+03:00

Miroase a tigara pe care ai fumat-o stand gol in fata geamului deschis. Stateam in spatele tau, lipita de tine, si te-am sarutat pe spate pana ti s-a facut piele de gaina. Si a parfumul tau mai miroase. A piele calda, cu o briza de pallmallights. Beautiful A chiar e beautiful. Si atat. E beautiful intr-un mod abstract, of course, dar tot beautiful e. Pentru ca n-am stiut cum sa te trec in telefon atunci cand m-ai sunat prima data si nu-ti stiam numarul. Si m-am gandit ca ai o fatza frumoasa, efeminata, cu buze carnoase, ca statuile; si atunci am scris "beautiful A", asa, cu b mic, si cu numele tau mare.

"Ce ar merge un somn acum"

"M-hm, si sa fie cald si sa dormim asa, goi"

"Pe plaja, in Bora-Bora"

Zambesc. Mie mi-e egal unde.

"O sa ajung acolo intr-o zi, sa stii" .

It's never "just a fuck".

2010-01-30T00:04:00.005+02:00

"I miss you, I hate you

Cause I feel you

I don't want to, but I need you".

-- Joe Bonamassa

Normal ca iarasi am "probleme existentiale". N-as fi eu daca n-as avea. Sau daca nu m-as complica, in stilul meu caracteristic, mai mult decat e cazul, mai mult decat e normal, mai mult decat e bine pentru sanatatea mea mentala.

Stiam ca nu e bine. Cu toate astea, tremuram de fiecare data cand ma atingeai. Tresaream de fiecare data cand te intorceai noaptea in somn si mana ta ma cauta, ma gasea si ma strangea, si iti lipeai nasul de gatul meu. Alta data imi ziceai "M-am miscat azi noapte si m-ai cautat cu mana, in somn". Eu tineam minte doar ca te auzisem vag soptind "Shhh..sunt aici", dupa care simtisem cum m-ai luat in brate. Imi placea intr-un mod inexprimabil sa ma cuibaresc la pieptul tau; in momentul acela nici nu imi puteam imagina ca as mai putea dormi vreodata intr-un alt fel, sau singura.

Mi-a luat cateva zile sa-mi explic (eu, mie) si sa ma conving (tot eu, pe mine) ca nu-i buna directia in care merg si merge chestia asta. Mi-am dat seama ca recreez aceeasi situatie pe care oricum nu am cum sa o rezolv, doar sa o recreez la infinit, o retraiesc la infinit, chinuindu-ma din nou, la infinit, simtindu-ma din nou frustrata, inutila, fara sens, tot la infinit, si luptandu-ma cu aceleasi mori de vant cu care ar trebui sa renunt sa ma mai lupt.... ar trebui sa ii dau drumul... La tot...

Stiam perfect ca nu ne potrivim. Stiam la fel de bine si ca nu ar avea nici un viitor toata treaba, cauza principala fiind viciul lui, la care mi-a zis si el foarte clar, de la inceput, ca nu vrea sa renunte. Si totusi am incercat. Vreau sa zic, eu am incercat. Nu m-a rugat nimeni. Saaau, poate m-am lasat dusa de val si amagita de pupaturile de dimineata si de un "mai stai" soptit in semi-somn. Orisicat, nu stiu de ce. Dar am incercat.. Ce anume? Sa repar oamenii, din nou, cred. Desi, daca ma intrebai, iti spuneam foarte cu capul pe umeri ca stiu ca nu il pot "repara", dar poate totusi... Ca si pe tata. De cand ma stiam imi spunea "tu pe mine n-ai sa ma schimbi", si totusi toata viata mea am incercat. Nu stiu ce am incercat. Am incercat sa-l fac sa ma iubeasca, printre altele. Tot timpul ma gandeam ca daca fac ceva altfel, o sa se intample minunea, si o sa ma iubeasca. Am incercat totul, de la "cu frumosul" pana la gesturi disperate care cereau atentia lui. Am incercat sa scot ceva din el, o reactie, orice altceva decat egoism. Asta am incercat si cu C. Am incercat sa-l fac sa ma iubeasca. Iar reactia din partea lui a fost, of course, egoism. Desi eu sunt aia care tot zic ca n-am timp de pierdut aiurea, uite.. cum m-a luat valul (sau vălul, ca n-am mai vazut nimic in jur).

Si in plus, mi-era groaza sa fiu din nou singura. Nu atat sa fiu din nou singura, cat sa dorm din nou singura. Nu suna stupid? Chiar imi place viata mea cand sunt singura, doar ca nu imi place ca n-am langa cine sa ma bag seara in pat. Si nu pentru altceva, ci pentru tinutul in brate si cuibaritul ala. Pentru "cum ti-a fost ziua azi?" Si pentru un "Ihim. Da? Serios? Wow.", spuse cu oarecare pauza intre ele, chiar daca in timpul asta s-ar uita la un film sau ceva.

Zicea cineva odata ca adevaratele iubiri nu se cheama "iubiri" si nici nu li se face "reclama". Iubirea… o simti. Si poate ca in momentul ala nici nu-ti dai seama ca e iubire. Nici macar nu trebuie sa faci ceva special ca sa o primesti. Iar daca o dai, nu te astepta sa o si primesti. Teoria e buna. Ca de obicei, practica e criminala.

Bine, deviez de la subiect. Cu C. (a.k.a. "de data asta"), as putea zice ca m-am oprit si mi-am tras palme fix la timp, ca sa ma trezesc. Ce vroiam sa subliniez este ca ... it's never "just a fuck". Pentru o femeie, simplul fapt ca decide sa se culce cu cineva, deja e mai mult decat "just a fuck". Poate suna a cliseu, sau poate suna stupid, sau poate ca e demodat, dar eu personal cred ca nici nu-si imagineaza barbatii cate conditii nescrise trebuie sa bifeze ca sa ajunga in pat cu o femeie. Conditii, nu ca o lista concreta, ci o lista subconstienta de compatibilitati, frustrari sau traume cu care se potrivesc cei doi. Insa: Pentru o femeie intotdeauna e mai complicat decat "just a fuck", si e mai mult de atat.

"It's not you, it's me."

2009-12-03T13:00:00.007+02:00

"And I swear

You're just like a pill

Instead of making me better

You keep making me ill." - Pink

Cunosti pe cineva si ai putea sa juri ca ati fost iubiti intr-o alta viata. Ma rog, asta daca nu cumva dispui de metode ca sa dovedesti ca intr-adevar v-ati iubit. Orisicat. Stai 2 saptamani cu persoana respectiva (sau in cazul meu 3), si incet incet iti amintesti de ce ai evitat persoana aia timp de 200 de ani.

Asta am zis-o in scopul ca e funny. Nu e chiar asa.

Tousi, ma simt eliberata. Ma simt usurata. Ma simt eu din nou. Ma simt linistita din nou. Dar imi si pare rau un pic. E la fel de fiecare data, imi spune cineva. E momentul ala cand stii ca oricum totul se va sfarsi, si crezi ca esti pregatit pentru asta, dar oricum ti se strange inima si stomacul atunci cand se pronunta despartirea. Ce dracu sa faci..shit happens. Mai era o vorba: "Da, sunt destui pesti in ocean, numai ca eu nu sunt nici macar in APROPIEREA oceanului. Sunt in deşert. SINGUR." That's kind of how I feel. Imi pare rau ca nu am avut poate suficienta rabdare cu tine. Dar nu am timp. It is, or it isn't. E chiar atat de simplu.

Am nevoie sa vrem aceleasi lucruri, macar in mare. Am nevoie de cineva care sa vrea, sa aiba nevoie de, sa caute, Linistea si Armonia. Nu de cineva pe care eu trebuie sa-l temperez si sa-l linistesc tot timpul. Am nevoie de cineva care intelege cand ii spun "Acum am nevoie sa fiu tinuta in brate".

Probabil ca si tu ai nevoie de cineva mai nelinistit decat mine. De mine, asa cum am fost acum cativa ani. Dar din pacate (sau din fericire) m-am schimbat, si nu mai vreau inapoi la ceea ce am fost. Vreau inainte. Deci drumurile noastre se despart aici. Sau cum ai formulat tu, "Aici se termina totul".

Chiar imi pare rau.

Rămâi.

2009-11-26T12:28:00.008+02:00

Pfu... după acuş 27 de ani de fugă, acuş 27 de ani în care mi-am dorit să fie odată cineva să mă roage să rămân, după 27 de ani de ascuns dupa degete, de "Speedy", de închis în sine...

Dupa 27 de ani, cuvântul magic, "Rămâi."

Problema e că fug de atăta timp încât nu ştiu cum să rămân. Sau nu mai ştiu, asta dacă am ştiut vreodată. E greu, pentru că fiecare din noi, şi tu, şi eu, avem, cum zicea cineva odată, "demonii" noştri. Dragonii negri cu care ne luptăm. Şi poate că în fiecare zi se întâmplă ceva ce le mai creşte viaţa, ca în jocurile cu shooteri. Şi în fiecare zi te lupţi să le scazi din viaţă mai mult decât îşi iau. Probabil că asta înseamnă o relaţie. Nu am de unde să ştiu. Acum îmi dau seama că totul a fost o glumă proastă până acum. Sau antrenament? Nu pot să îi zic antrenament, că nu am învăţat nimic bun din tot ce a fost până acum. Am învăţat doar să fug. Am învăţat doar să-mi fie frică. Am învăţat doar să plec înainte să fiu rănită. Ceea ce presupune că din start pleci cu ideea că o să fii rănit.

Wrong. Wrong. Wrong.

Învaţă-mă să rămân. Ai răbdare cu mine. Sunt o toantă zăpăcită şi mă panichez al naibii de repede. Dar te vreau lângă mine şi o să fac tot ce pot, şi mai mult, ca să rămâi, să rămânem. Şi tu, şi eu. Ţine-mă de mână. Lasă-mă să visez, ca să pot să-mi împart visele cu tine. Ajută-mă să zbor, şi o să te iau cu mine peste tot. Lasă-mă să am grijă de tine şi să te răsfăţ. Învaţă-mă ce înseamnă să fiu iubită. Lasă-mă să-ţi fac cafeaua dimineaţă. Fă yoga cu mine, sau priveşte-mă fără să mă critici. Ţine-mă în braţe când dorm. Lasă-mă să te ţin în braţe când dormi. Atinge-mă aşa cum mă atingi. Lasă-mă să te sărut pe ochi, şi gândeşte-te de fiecare dată când te sărut, că ceea ce te-a durut până acum, te doare mai puţin, şi încet încet se va duce. Şi nu uita, că dacă ţie ţi-e greu, şi mie îmi este. Suntem în aceeaşi 'cutiuţă' împreună...

Make me your home and I will make you my castle.

Negociable / Non-negociable.

2009-11-24T13:55:00.011+02:00

Sunt lucruri în viaţă la care pot să renunţ. La care nu m-am gândit, poate, să renunţ, dar aş putea dacă mi-ar cere-o cineva drag mie. Dar sunt lucruri pe care nici prin gând nu-mi trece, nici măcar să le aduc în discuţie, pentru că nu accept nici un argument. Aşa e, şi aşa moare. Take it or leave it.

Nu mă bag în discuţii despre religie în general, evit pe cât posibil, pentru că e una din discuţiile din care nimeni niciodată nu iese câştigător. Consider că e dreptul fiecăruia să practice ce religie doreşte, să creadă în ce doreşte, atâta timp cât nu insistă să îmi schimbe mie concepţia de viaţă. Dacă mi-o schimb eu pentru că am văzut altceva, pentru că m-am luminat, sau mai ştiu eu ce, e alegerea mea, dar nu veni şi nu-mi băga pe gât concepţiile tale despre mers în Rai, că o să-ţi spun să te duci cu ele cu tot undeva.

Poate nu chiar aşa, da' acum sunt nervoasă.

Anyway. Eu nu vin să-ţi spun în ce să crezi, nu vin nici să-ţi spun să nu crezi, sau să crezi. Tu eşti tu, şi te iau aşa cum esti, iar eu sunt eu. Ia-mă aşa cum sunt sau lasă-mă în pace, cu concepţia mea de viaţă şi cu ceea ce îmi dă mie iluzia de linişte şi echilibru.

Nu mănânc carne. E alegere personală. Face parte din concepţia mea despre ciclul vieţii(lor). Nu renunţ la asta nici dacă stai în cap. Şi nu fă glume pe seama mea, pentru că la fel de bine aş putea şi eu să-ţi zic de fiecare dată "bleah, de ce mănânci mortăciuni?"

Practic o tehnică, care mă echilibrează şi mă linişteşte, şi în care CRED. Spun mantre, fac prosternări, şi mă simt bine. M-aş muta în Nepal mâine, dacă aş putea. Şi nu-mi lipseşte mult. Religia mea e treaba mea personală, nu e discutabiă, şi nu e negociabilă. Asta este. Îţi place, bine, nu-ţi place, zâmbeşte-mi şi fă-mi cu mâna în drum spre poartă.

Am un copil. Nu e negociabil. Nu are telecomandă. Nu are buton de On/Off. Nu este atunci când vrei, şi dispare când te-ai săturat. Este. Punct. Orice am impresia că este important pentru copil, va prima ca şi prioritate, orice s-ar întâmpla. Vorba mamei mele: chiar şi dacă mortul e pe masă. Şi dacă mortul e pe masă, şi copilul meu are nevoie de ceva, îi voi da ce are nevoie, şi abia apoi mă voi ocupa de restul problemelor. Concepţia mea este că copilul meu este deosebit (nu că aşa zic toate mamele? :) ), care a venit pe lume prin alegerea ei proprie, şi m-a ales pe mine să fiu ghidul ei şi ajutorul ei în viaţa asta. Nu e negociabil dacă ceva care îi face bine sau e important pentru ea, se întâmplă sau nu. Se întâmplă, atâta timp cât eu sunt aptă şi îi pot oferi acel lucru.

Noi suntem. Existăm aşa cum suntem acum, şi mergem pe un drum înainte. Nu accept să fim trase înapoi, nu accept nici măcar să fim oprite temporar din drum. Viaţa asta e prea scurtă şi niciodată nu ştii când se sfârşeşte, şi mai sunt atâtea lucruri de rezolvat, încât nu am timp de pierdut. Poţi să vii cu noi. Dacă vii cu noi pe drumul ăsta, pot să te iubesc. Dacă nu vii cu noi pe drumul ăsta, la un moment dat drumurile noastre se despart. Atât eu cât şi copilul meu, avem nevoie de linişte şi de calm, de iubire necondiţionată şi de înţelegere. Exact asta oferim şi noi, deci nu cerem prea mult. A, şi n-am zis de Stabilitate. Dacă vii cu noi, rămâi. Intri în horă, joci până la capăt. Dacă încă nu ştii, sau nu eşti pregătit, sau mai vrei să îţi "trăieşti viaţa", fă-o, dar o faci fără noi.

Take it or leave it. Unele lucruri nu le pot negocia.

You had me at "Hello".

2009-11-19T12:13:00.022+02:00

Îmi place cum te uiţi la mine cu o privire de parcă nu ţi-ar veni să crezi ce spun. Îmi place zâmbetul din colţul gurii, pe care crezi că îl maschezi suficient de bine ca să nu-l văd. Îmi place cum apari de niciunde, şi cum te simt, ca pe un fior de-a lungul şirei spinării, înainte să te văd cu colţul ochiului. Îmi place cum mă ţii de mână. Îmi place de fiecare dată când mă atingi cu vârful degetelor, sau când urmăreşti conturul inscripţiei de pe geaca mea, încercând să-ţi găseşti cuvintele. Îmi place când nu îţi găseşti cuvintele. Îmi place când îmi vorbeşti strict, ca unui soldat, şi impui reguli pe care ştii că şi tu trebuie să le respecţi. Îmi place când eşti nesigur uneori, şi faptul că ştiu că nu îşi are rostul, şi că la un moment dat o să realizezi asta. Îmi place cum simt că însemn ceva pentru tine. Iubesc durerea pe care o văd uneori în ochii tăi, pentru că ea mă asigură că nu o să mă răneşti. Te sărut pe pleoape ca să ţi-o iau din ochi, şi atunci zâmbeşti puţin şi faci un rid mic în colţul stâng al gurii. Îmi place ridul ăla la nebunie. Zâmbeşti prea puţin, dar ţi-am mai spus asta. Îmi place cum râzi. Îmi umple inima de bucurie. Îmi place senzaţia pe care mi-o dai atunci când stau culcată lângă tine, de parcă dacă aş avea ac şi aţă, m-aş coase de tine, de la umeri până unde îmi ajunge mâna să cos, ca să nu fii departe de mine nici o secundă, aşa cum ţi-am arătat, trasând cu degetul o linie imaginară pe corpul tău. Îmi place cum simt că lucrurile exacte, concrete şi plănuite nu te plictisesc ca şi pe majoritatea oamenilor, ci îţi dau siguranţă, la fel cum îmi dau şi mie. Îmi place mult când mă săruţi pe tâmple, sau pe frunte. Îmi place să te ţin de mână şi să-ţi studiez degetele. Îmi place când îmi cauţi mâna, deşi sunt eu toată lângă tine. Îmi place să-ţi sărut cicatricea de pe umar, şi îmi imaginez că cu fiecare sărut se duce puţin din durerea întâmplărilor prin care ai trecut. Îmi place cum trasezi cu un deget conturul feţei mele, şi apoi mă săruţi. Îmi place cum îmi spui că te-am readus la viaţă pentru că tu ai făcut acelaşi lucru pentru mine. Îmi place timpul, măsurat în ritmul bătăilor inimii tale.

Şi sunt sigură că nimic nu e întâmplător.

Comfortably numb

2009-10-19T12:24:00.000+03:00

Brush my back so I make sure
You're right behind me as before
Yesterday, the night before, tomorrow.

Dry my eyes so you won't know
Dry my eyes so I won't show
I know you're right behind me

And don't you let me go. let me go tonight
And don't you let me go, let me go tonight.

Baby maybe that's all we really are, strangers in a car.

2009-10-09T07:43:00.012+03:00

"How many roads we’ve traveled
How many dreams we’ve chased
Across sand and sky and gravel
Looking for one safe place."

Goliciune. Nu fizica, sufleteasca. Goliciune. Nu prostie, ci doar mintea golita de toate gunoaiele de peste zi. Goliciune. Poate totusi m-am chinuit degeaba sa-mi ridic zidurile astea, care mi se pareau inalte, in jurul meu. De fapt ce rost are? Oricum tot eu o sa le dau jos. Odata si odata, probabil. Si de fapt, nici macar nu le neg existenta. Si nici nu sunt greu de vazut dinafara, ca-s asa de mari de-ti scot ochii.
Si uite cum trecem prin viata, singuri, cautand un loc in care sa ne fie cald. Un loc in care sa ne simtim iubiti, protejati, ca o pisica in fata semineului. Imi place sa numar zilele. Pana acum am tot numarat zilele "de cand". As vrea sa numar zilele "pana cand", dar nu am certitudinea viitorului. Adica stiu ca el exista, numai ca nu stiu cand exact vine. Viitorul, adica. De fapt viitorul nu exista -- este doar una din variantele lucrurilor care s-au intamplat deja intr-o alta viata. E ce alegi. Dar nu alegi nimic nou.
Nu pot gandi cu mai mult de 2 saptamani inainte. Si mi-e frica de mor; cred ca cel mai tare mi-e frica de mine, de fapt. Totul e sa recunosti, nu? E primul pas. Numai ca primul pas nu garanteaza si gasirea solutiei. Pana acum am gasit solutia in Milka cu caramel.
Mda.

Adventures in Solitude

2009-09-03T10:09:00.007+03:00

"Balancing on

One wounded wing

Circling the edge

Of the neverending

The best of the vanished marvels have gathered inside your door

We thought we lost you

It will all come back. "

Ma simt impotmolita intr-o lume care parca nu se mai roteste, mereu asteptand ca ceva sa se intample.
Nu mai fumez, dar continua sa imi placa intr-un mod in care nu pot exprima in cuvinte, sunetul tigarii care arde. In intuneric, atunci cand e liniste, si nu vezi decat jarul tigarii aprinse. Si tragi din tigara. Cu sete. Ca dupa sex. Se aude sfaraitul tutunului care arde, si hartia face loc jarului care se intinde tot mai mult. Pauza. Apoi expiri. Lung, ca un suspin.

Imi plac rotile mari din parcurile de distractii. Incep sa cred ca incetul cu incetul o sa dispara parcurile de distractii clasice. As vrea sa ma mai dau o data intr-o roata mare, sa stau intr-una dintre cabine, si sa tremur ca atunci cand el mi-a zis sa-mi inchid ochii iar eu nu vroiam pentru ca ne apropiam de punctul maxim de inaltime si mi-era frica. Stateam fata in fata, mi-a luat ambele maini in ale lui si mi-a zis "Ai incredere in mine. Inchide ochii. Sunt aici cu tine." Si i-am inchis fara nici un alt protest. Si ce s-a intamplat? M-a sarutat chiar cand cadea cabina. Dar nu a dat drumul mainilor mele din ale lui nici o clipa. As vrea sa mai am o data incredere in cineva asa.

Am senzatia ca vorbim, vorbim, vorbim, fara sa ne spunem cu adevarat ceva. Adevarul e ca de la o varsta incolo, de la un anume punct din viata incolo, care e altul pentru fiecare, parca nu-ti mai vine sa tot repeti aceleasi lucruri despre tine. Nu mai am rabdare sa-ti povestesc tot ceea ce sunt eu. Nu mai am incredere in faptul ca ceea ce simt si ceea ce sunt va fi apreciat macar atat cat sa nasca respect din partea ta. Macar atat respect cat sa nu intri cu bocancii in viata mea, sa-ti iei ce ai nevoie si apoi sa pleci, lasand noroiul pe presul sufletului meu. Nu cred ca oamenii se mai respecta suficient. Si de asta nu-ti povestesc cum sunt eu; iti povestesc doar lucruri nesemnificative, ca sa nu gasesti portita spre mine. "Sistem de protectie" as zice eu...

Sacalaz, 437. Copilarie.

2009-08-31T00:33:00.001+03:00

Tata fumând în vie. Aproape jumătate de grădină plină de căpşuni. Legatul roşiilor de araci. Tata ma învaţă cum se altoieşte părul din grădina de lângă poarta de intrare. Cotarca plină de porumb; ziua cand am golit cotarca şi am găsit la fundul ei un cuib de şoricei minusculi, roz şi transparenţi, cărora le bătea inima cu 130 de bătăi pe minut -- şi se vedea prin piele. Mama mă ceartă că am mâncat toate perele din părul din faţa casei şi încă nici nu apucaseră să se coacă. Căţelul care a murit şi pe care l-am înmormântat lângă penultimul prun de pe partea stângă a grădinii. Am săpat singură groapa; tata mi-a zis doar cât de adâncă să o fac. I-am dus flori căţelului ani de-a rândul. Hanţi turnând beton pe prispă, şi făcând modele cu mozaic, pe care le separa între ele cu bucăţi de sticlă. Roloul rupt într-o parte, din camera de la stradă, care avea să fie camera mea într-o bună zi. Sticla de culoare albă de rom Malibu. Mama ma învaţă cum se răreşte salata. Ricchi e Poveri - Acapulco. Hectarul nostru de pământ; septembrie; culesul porumbului -- am avut voie să lipsesc de la şcoală ca să ajut la cules. Tăieturile frunzelor de porumb pe braţe şi pe gât. Puii de gâscă în cutie, lângă sobă. Bunica făcând săpun de casă. Tăiatul lemnelor. Băniaş, cel mai mişto câine care a existat vreodată. Bunu adunând zăpada într-un munte, cu lopata, făcând trepte în el ca să mă pot urca până în vârf, ca să mă dau ca pe tobogan. Lubeniţa pusă într-o găleată de tablă şi coborâtă în fântână, să se răcească. Tuborg. Tata care ma lasă să gust spuma berii turnată în pahar. Ticăitul ceasului vechi în dormitorul părinţilor. Ziua când am pus ţiglele înapoi pe acoperiş împreună cu tata, după o furtună urâtă. Storsul mierii. Afumarea albinelor. Miere cu apă minerală. Pisicul alb cu negru pe care îl obişnuisem să stea pe umărul meu tot timpul. Borna kilometrică roşie de care şi-a spart bărbia vecinul meu. Schela de lemn pe care ne căţăram, şi de pe care săream pe o saltea veche pe care ne-a adus-o tata; ne jucam de-a căzutul în gol. Tanti Verona, a cărei mamă făcea borş de casă într-o găleată smălţuită, din care scotea borşul cu o cană şi îl strecura într-o sticlă ca să-l pot duce acasă. Mersul pe combină. Rândunelele care şi-au făcut cuib pe terasa noastră. Ziua în care luase foc acoperişul casei de vizavi, iar mama mi-a zis să nu mă sperii şi s-a dus să ajute la stinsul focului. Căciula de tip rusesc a tatei, verde, cu stema României comuniste în mijloc, cu "urechi" îmblănite. Floarea de liliac mov de lângă robinetul din curte. Cocoşul nebun care sărea la mine când intram la găini să iau ouăle din cuiburi, din cauza căruia întotdeauna trebuia să intru la găini cu Băniaş după mine, pentru că altfel mi-era frică. Tata mi-a promis că o să-l facă supă pe cocoş într-o zi. Şi s-a ţinut de cuvânt. Caramele Kiki. Mama făcând tăieţei de casă; mă învaţă cum se taie, cum se pun la uscat, şi îmi dă o bucată de aluat ca să-l prăjesc pe plită şi să-l mănânc. Cartofi copţi în duba sobei de teracotă. Tudor prăjind costiţa în foc. Tudor învăţându-mă să jucăm "avioane". Mama spălând vasele într-un lighean. Animalele împăiate de pe pereţii din casă: vulturul, bufniţa, veveriţa. Noaptea cu geamul deschis prin care se aude lătratul câinelui şi a tuturor câinilor din zonă. Ştiam perfect care voce cărui câine îi aparţine. Uneori, în loc să dorm, mă uitam prin beznă într-un punct fix, şi ascultam lătrăturile, încercând să-mi imaginez ce işi spun unii altora. Cascadorii râsului. Teleenciclopedia si Viaţa satului. Mămăligă şi mujdei cu roşii coapte pe plită. Şpriţ de vin alb dulce. Tata certându-mă că iarăşi am lăsat ciocanul şi cleştele afară, în ploaie....

Eu. Si Ea.

2009-07-26T08:04:00.011+03:00

Azi e ultima mea zi acasa cu Ea. Timp de zece zile am fost numai noi doua, ne-am balacit, am facut plaja, am ras, am implinit 9 luni, am dansat, ne-am jucat, am mancat rosii crude cu toata fata, am dormit cand am avut chef, ne-am muscat de nasuri si ne-am dragalit. De maine incep lucrul. Ma sfasie chestia asta, ma rupe pe dinauntru. Dar trebuie. Asta seara o sa ne plimbam pentru ultima oara prin parc, doar noi doua, pe stradute, pana pe malul Begheului, pana pe la vreo 5 metri de unde lucreaza tati. Daca mai lucreaza. Sau daca mai lucreaza acolo.

Ce au insemnat cele zece zile cu Ea? Privirea Ei cand ii e somn, se uita crucis, si isi baga faţa in patura mea. Miscarea brusca, ca un reflex, atunci cand vreau sa ii dau drumul din brate, iar Ea nu vrea, si incearca sa se agate de gatul meu. Rasul Ei in hohote cand ii spun ca o iubesc. Privirea hoaţa cand se trezeste si e cu capul in patura, uitandu-se doar cu un ochi la mine. Siguranta ca voi fi acolo, pe care o citesc in privirea Ei atunci cand se sperie aiurea de furtunul aspiratorului sau de o musca, si imi sare in brate sa o apar. Brrr zis cu limba intre buze, scuipand, improscand totul din jur, atunci cand nu mai vrea sa manance sau cand nu ii place mancarea. Primii pasi nesiguri fara sa o tii de mana, si felul in care se intoarce spre mine cu licurici in privire, de mandrie ca a reusit singura. Felul in care isi da drumul sa cada in bratele mele de la jumatate de metru, stiind ca o sa o prind intotdeauna. Cum isi lasa capul pe spate ca sa o pup pe gat, si apoi rade chitaind. Miscarile ei din fundulet si din sold cand aude Jason Mraz "I'm Yours". Cum rade in hohote cand o iau in brate si dansam amandoua. Pentru toate astea, si pentru toate noptile nedormite impreuna, te iubesc, Fata mea din Stele (trad. din lb. maghiara, Csillaglány).

Azi sunt 7 luni si 6 zile, adica 218 zile, de cand El nu a vazut-o. 7 luni in care Ea aproape ca a ajuns sa vorbeasca. Nu vorbeste inca in sensul in care ne gandim noi, adultii, dar vorbeste cu ochii, gesticuleaza, spune silabe fara un sens precis, si, culmea, intelegi tot ce iti spune. 7 luni in care a invatat mai multe decat invata adultii in ani de zile. Iar El nici nu stie macar ce culoare au ochii Ei.

Dor de tine, dor de noi

2009-07-21T17:25:00.008+03:00

Imi amintesc perfect dimineata in care ai iesit din camera ta, ai facut un dus pe aceeasi melodie ca intotdeauna, si ai venit incet in spatele meu. Te-ai asezat la masa din bucatarie si te simteam cum te uiti la mine. Simteam prin toti porii ca e ceva in felul cum ma privesti, nu era nevoie sa ma intorc. M-am facut ca nu te-am observat si am continuat sa spal aceeasi farfurie care de fapt era spalata deja, dar era in mana mea. Nu vroiam sa fac nici o miscare in plus care sa ma faca sa trebuiasca sa admit ca stiu ca esti acolo.
"Buna dimineata".
"Aaa..neata, nu stiam ca te-ai trezit..." Si cu asta m-am si intors inapoi la farfuria mea.
"Auzi, vreau sa te intreb ceva. Te-ai culca cu mine? Ma gandeam ca...si tu esti singura, si eu sunt singur de ceva vreme, si...ne-ar fi bine amandurora."
Imi vine sa scap farfuria din mana de surprindere, inghit in sec, si zambesc. Dar nu ma vezi.

Secunda unu, scenariul unu: las farfuria in chiuveta, apa curgand, ma intorc la tine, te ridici de la masa, ne sarutam salbatic si facem dragoste pe podeaua bucatariei.
...si apoi un sunet ca de raspuns gresit din jocurile televizate.
Si dupa? Ce se intampla dupa?
Varianta unu: a fost bine si ..au trait fericiti pana la adanci batraneti. Varianta doi: a fost nasol, eu nu mai vreau dar tu mai vrei, si in continuare suntem nevoiti sa locuim sub acelasi acoperis, eu nu mai stiu cum sa te evit, tu nu mai stii cum sa ma bagi din nou in pat. Eroare.
Secunda doi, scenariul doi: iti spun ca nu, evident ca nu, doamne-cum-ai-putut-sa-gandesti-asa-ceva nu, nici-in-cele-mai-salbatice-vise... NU!

De ce am sentimente contradictorii? Pentru ca doar pentru sex nu vreau sa stric o prietenie. Plus ca suntem colegi de apartament si asta ar cam strica socotelile in cazul in care intre noi n-ar merge. Imi esti simpatic, si nu neg ca mi-a trecut si mie fugitiv prin cap acelasi lucru, atunci cand am facut baie in lac si ploua afara, dar. Motivele de mai sus. Si pe langa asta, am toane si ai toane. Tocmai am iesit dintr-o relatie in care am fost stransa cu lanturi, nu mai vreau alt esec. Si, pana acum am regasit in tine colegul de apartament, modelul de tata, modelul de frate, si prietenul, de genul celui cu care mananci inghetata si te uiti la filme lacrimogene cand ai depresie. "Prietenia adevarata e o combinatie delicata intre doua furculite si o singura portie de desert."

Incerc sa nu fiu impulsiva pentru ca intotdeauna am gresit la primul impuls, iar acum am impresia ca sunt mai matura, deci gandesc. Am impresia doar.
"Pfu...chiar m-ai surprins. Stii ce, ies sa fumez o tigara si ma gandesc. Iti spun cand ma intorc."
Erau ele tigari lungi, dar imi doream sa fie de un metru. Mi-am luat doar o tigara, bricheta, si am iesit pe terasa.

"Nu. M-am gandit bine si...nu. Ar fi aiurea pentru amandoi."

Iti multumesc ca n-ai insistat. Intr-un fel m-am simtit jignita de propunerea ta. Pe de alta parte m-a apucat o criza paranoica, pentru ca daca intr-o seara bei ceva si iti pierzi controlul si eu nu ma pot lupta cu tine? Stiu ca a fost o prostie, dar nu te cunosteam atat de bine, si eram prea departe de casa ca sa ma simt sigura pe mine.

Imi amintesc ca odata te-a apucat gatitul si te-am ajutat cu totii sa facem mancarea, incercand sa nu te incurcam in episodul tau de creativitate culinara. R. a scos vinul, J. a pus masa, si eu am curatat cativa cartofi. Iar tu te agitai de colo-colo, cu uleiul, cu cartofii, cu muzica. Si apoi ai dat radioul mai tare. Era ceva rock'n'roll. Ai rulat covorul din bucatarie, si ai luat-o pe J. la dans, asa cum faceati tot timpul cand ieseam in oras. Ai lasat si cartofii, si uleiul incins, si ati dansat acolo, in bucatarie, si ati ras. Radeam si eu, radea si R. Am luat o gura de vin alb din tetra-pak. (Ce vin o mai fi si ala in tetra-pak!?) Era atata iubire, armonie si intelegere in jur, ca-mi venea sa plang. Asa mi-am inchipuit intotdeauna familia mea ideala. Unul din parinti facand de mancare, celalalt sa vina cu chef de dans si de distractie, sa se ia la dans si sa se iubeasca, chiar daca se ardea mancarea.

Intr-o noapte eram trista si m-ati scos in oras, la barul unde era muzica live in fiecare seara. Am inceput sa beau whiskey, iar voi ati inceput sa dansati. Ma uitam la voi si imi parea rau ca nu stiu sa dansez. Sau ca nu am curajul sa incerc, chiar daca m-as face de ras. De fapt, oricum nimeni nu stie pasii din prima. Cu totii invatam pe masura ce avansam. Asa ca stateam imbufnata si ma uitam cu gelozie la voi, ce frumos alunecati pe ringul de dans. Am baut mai mult decat duceam, din ignoranta probabil, insa fara sa-mi dau seama. Am ajuns acasa si mi-era o foame crunta. Am ramas doar noi, si mi-ai zis ca daca am rabdare, imi incalzesti o pizza din congelator. Tu te-ai dus la dus, mie mi s-a parut o vesnicie pana se rumenea pizza, asa ca am scos-o din cuptor, rece si incleiata la mijloc, fierbinte pe margini, si am taiat o felie din ea. Am mancat-o asa. Apoi m-am culcat fara sa realizez ca am lasat tava afara, pizza necoapta, iar tu nu puteai manca. Tu ai ras, iar mie mi-a fost rusine dimineata urmatoare, dar ai zis ca e totul in regula si nu te-ai suparat. Asa mi-am inchipuit relatia pe care n-am avut-o niciodata cu fratele meu.

Luasem o viroza respiratorie, aveam nasul infundat si o laringita urata. Imi suflam nasul zgomotos odata la fiecare 10 minute. Mi-ai adus DVD-uri cu filme si inghetata noastra preferata. Te tot avertizam sa nu stai prea aproape, ca sa nu iei si tu viroza, dar te-ai pus pe canapea langa mine si am mancat amandoi din aceeasi galetuta de inghetata cu bucatele de caramel, uitandu-ne la o bucata dintr-un film simpatic despre dansuri, pe care chiar tu mi l-ai recomandat. Ziua urmatoare, pe langa ca eram cu nasul infundat, ma uitam si la un film lacrimogen, si plangeam in hohote cand ai venit de la lucru. Ai ras putin de mine cand ti-am zis de ce plang, dar m-ai lasat in pace, nu m-ai facut sa ma simt prost. Apoi din nefericire ai luat si tu viroza, si n-ai iesit din camera ta decat ca sa ma rogi sa iau masina ta si sa merg sa-ti aduc mancare chinezeasca. Ce onorata m-am simtit ca m-ai lasat sa-ti conduc masina! Asa imi imaginam ca trebuie sa fie prietenul meu cel mai bun, pe care l-am gasit in tine.

Sunt ani de atunci. Mi-ai spus in dimineata aia in bucatarie cat de singur erai, iar eu stiu ca am fost aroganta. Imi pare rau. Abia anul asta candva mi-am amintit de vorbele tale din bucatarie. Si stii de ce? Pentru ca abia acum am fost si eu atat de singura si de disperata cum erai tu atunci. Si imi pare atat de rau ca nu te-am inteles atunci. Poate ca nu trebuia sa fie neaparat ceva sexual intre noi. Ar fi fost de ajuns si daca ma bagam in pat langa tine si am fi dormit imbratisati, sau daca ma faceam colac langa tine si ai fi simtit doar ca mai e cineva acolo. Acum stiu. Pentru ca acum eu sunt asa de singura cum erai tu atunci.

Acum nu mai fumez. Si mi-e dor de tine.

Daddy's little girl

2009-07-14T06:27:00.006+03:00

Iti impachetez fiecare bluza pe rand, fiecare pantalon, fiecare tricou, si le pun in cutii. Sau poate in geamantane. Le impachetez automat, robotic. Intai manecile, apoi strang bluza pe pieptul meu, apoi o indoi la jumatate. Cutia e pe jumatate plina. Si atunci ma loveste: tu n-ai sa mai porti niciodata hainele astea. Nici eu n-am sa mai port hainele astea cu ţ marimi mai mari, pentru ca mi-ar aminti de tine. Stii pulovarul alb, pe care l-ai purtat la munte cand aveam 6 ani? Aratai atat de bine in el. Cred ca de atunci am incercat sa vizualizez fiecare barbat pe care l-am cunoscut intr-un pulovar alb ca si al tau, care sa fie nici mai mult nici mai putin ci exact asa de moale cand iei in brate persoana imbracata in el. La fel cum am incercat sa vizualizez fiecare barbat din viata mea facand flotari cum faceai tu, pe covorul dormitorului, ca sa ma distrezi. Inca n-am intalnit barbatul care sa vrea sa ma spele pe cap, asa cum faceai tu cand eram mica. Adevarul e... ca niciodata n-am rugat pe nimeni sa faca asta. Mi-e si frica. Daca ma obisnuiesc, si apoi intr-o zi nici el nu va mai fi? Atunci cine o sa ma spele pe cap? O sa fiu baba aia nebuna de la capatul strazii, care traieste singura si nu se spala niciodata pe cap.

Toate miros a tine, chiar si lucrurile din baie, din sertarul tau. Tot incerc sa inchid usa de la baie, dar nu stiu de ce nu vrea sa stea inchisa. O fi curent? Sau poate esti tu? Am adormit pe canapea, langa patul tau gol, cu lumina aprinsa. Am crezut ca-mi sare inima din piept cand s-a deschis usa de la baie. Cred ca totusi era curent. Dar era ca si cand ai fi intrat tu in camera, furios.

Nu gandesc. As vrea sa beau. Sa tip. Sa urlu. Sa nu acopar oglinzile. As vrea sa beau tot ce nu s-a baut in seara de dupa inmormantare. Sa dau muzica la maxim la toate televizoarele deodata. As vrea sa nu mai simt. Oare ce trebuie sa fac ca sa amortesc? Nu pot sa gandesc. Daca as gandi, as simti durerea, si nu pot sa-i fac fata. Intotdeauna am zis ca daca mori, n-am sa plang. Si n-am plans in adevaratul sens al cuvantului. Adica nu am plans pentru tine. Am plans pentru mine, pentru noi, pentru faptul ca nu stiam ce va urma, cum va fi ziua de maine. Dar pentru tine nu.

Dar toate miros a tine. Poti sa arzi lucrurile, poti sa le dai, pot sa treaca ani de zile fara sa le atingi, dar mirosul se pastreaza. Poate ca, odata cu mirosul, si un pic din sufletul celui care i-au apartinut acele lucruri.

Nu ma pot gandi decat la viermi. La gandaci si la viermi. Nu vreau sa te puna in pamant. Chiar daca te-am urat, tot mi se pare prea sinistra pedeapsa. Adica cum, sa te puna in pamant? Ce porcarie. Eu vreau sa ma arda. Si apoi sa ma imprastie undeva, pe un varf de munte, sau sa ma toarne intr-o apa curgatoare. Sinistru. Nu pot sa inchid ochii pentru ca te vad desfigurat si pe jumatate mancat. Vreau sa amortesc. Vreau sa fug. Vreau sa-mi explici de ce. Vreau sa stiu cine ai fost. O sa-ti spun cand mai cresti, mi-ai zis. Am o lista de 78 de lucruri pe care n-o sa le mai aflu niciodata pentru ca n-ai apucat sa mi le spui. Chiar daca am crescut. 78 de lucruri in legatura cu care n-o sa stiu niciodata parerea ta. 78 de lucruri esentiale pentru mine, neesentiale pentru tine. 78 de lucruri amanate. Pentru ca n-ai observat ca am crescut. Pentru ca n-ai vrut sa cresc.

Te-ai impotrivit, dar n-ai reusit sa opresti procesul. Si m-ai urat pentru asta.

"Visare placuta..."

2009-06-27T20:01:00.011+03:00

"Lunga tacere.

- Ai adormit?
- Nu, ma uit la jarul tigarii tale...
- Stii, eu...
- Tu ce?
- Cred ca ar trebui sa ramai."

Anna Gavalda - Impreuna

De ce am senzatia ca cineva trebuie sa-mi permita sa ma simt asa cum mi-e dor sa ma simt? De ce astept o licarire? De ce ma agat de fiecare cuvant rostit? De ce mi-e frica? De ce nu pot sa tac? De ce nu pot sa fiu neinfricata?

Ma intreb cand e momentul ala cand subconstientul decide ca de acum nu va mai visa. De fapt care e momentul ala cand e prea mult si s-au adunat asa de multe incat nu iti mai dai voie sa visezi la nimic care te face fericit/a. De teama ca nu se va intampla. Nici nu cred ca mi-am dat seama cand m-am ferecat inauntrul meu. Am tras obloanele, le-am incuiat si am aruncat cheia. Am uitat pana si cum e sa iti imaginezi ca saruti pe cineva.

There are so many things that have to happen for two people to meet. Simt. Pur si simplu...simt. Nu ceva anume, doar simt. De fapt simt din nou, dupa un an si jumatate de amorteala. Imi dau seama ca ce am simtit ultima oara era ca un kitsch ieftin pe care scria AdiBas in loc de AdiDas. Credeam ca era ce imi doream, dar nu era. Si m-am mintit ca e, pentru ca VROIAM sa fie. Pasesc pe varfuri, incerc sa nu deranjez nimic din ordinea in care e, incerc sa nu las firimituri pe unde trec, si incerc sa cunosc oamenii din jur.

I will miss our conversations, zice Algren catre Katsumoto.

Nu, nu plec nicaieri. Spun asta doar pentru ca mi-am luat in viata destule nu e momentul/asta n-o sa se intample/nu esti suficient de inalta/eu nu simt asta pentru tine. Dupa care oamenii se indeparteaza. As vrea sa fie momentul odata si pentru mine...

Asa ca ma duc sa visez si apoi sa dorm.

Nu ma trezi.

* din 12 august 2007

2009-06-25T07:16:00.003+03:00

You first hear the rustling, like a super-fast faraway train coming straight at you, then you see the leaves and the branches on the trees down the street move. The tree in front of you is still until the breeze hits it, and then it moves, too, branches swaying to an unvoiced indian song that has long been forgotten. And then you smell it – the smell of field flowers, ripe wheat, freshly mowed grass, and The Mountain.

I walk into a deserted school courtyard, almost hearing the children’s voices who used to play here. There is a row of long-untouched swings, hanging from long chains – which means they can swing far and high. I drop my bag into the sea of pebbles on the ground and take a seat, look up to the star-filled sky and start swinging. Faster and higher and faster and higher, until I feel as if I could stick my head between the stars. You’ve never seen a night sky more filled with stars than here; and tonight there’s a meteor shower. Tens, maybe hundreds of small twinkling lights shoot across the sky, some leaving a tail, some just looking as if they’re falling out of the blackness, and then dying out.

“Who says you can’t go back/Been all around the world and as a matter of fact/ There’s only one place left I want to go/ Who says you can’t go home”, that’s what Bon Jovi is singing in my ear. But I feel at home here. Sure, I miss the familiar things at home, my parents and my friends, but this feels like the place that’s protecting me, allowing me to be the person that I am, without reprimanding, disapproving and judging. I close my eyes while I swing fast, and it feels like I am falling out of the sky - I even get that feeling in my stomach that you get when you jump from somewhere. Almost like that feeling when you jump off a cliff into the open space below. Like a shooting-star. I am thinking that there is nothing more beautiful than swinging under a sky filled with stars at 3 o’clock in the morning. “If you don’t know/If you should stay/If you don’t say/What’s on your mind/Baby just breathe, there’s nowhere else tonight we should be”. I’m breathing. And I feel alive here. Like this whole nature around me has taken me in and claiming me as one of its own.

On my way home, for some reason I feel like placing the palms of my hands on the trunk of an old evergreen tree I pass on the way. It looks so peaceful and so dignified, and it almost seems like it’s calling to me so stop and admire it. It’s been around for so many years, it has probably seen this town grow from the first wooden cabin that was Jackson’s, into this grand tourist attraction it has become today. I put my hands on the bark, and I can almost feel it breathing. It feels warm and alive. Thank you, tree, for feeling what I feel. Thank you, for asking me to stay.

I’ll think about it.

Daca (subiectul nr.4 Kenjutsu)

2009-06-15T11:10:00.004+03:00

“Daca”, pentru mine, inseamna o varianta. “Daca” e o alegere. Asta inseamna “daca” pentru mine : Daca nu ai rata, nu ai trai. Daca nu risti, nu castigi. Daca nu pot sa-ti spun in fata, iti scriu. Daca as fi un miros, as fi mirosul rufelor proaspat spalate. Daca toata lumea ar arunca hartiile la cosul de gunoi. Daca as semnaliza ca schimb banda si as fi lasata imediat. Daca as putea fi un sunet, as fi vibratia unui templu buddhist atunci cand se spun mantre. Daca nu spun ce am pe suflet, nu pot trai. Daca as fi nemuritoare, m-as plictisi. Daca as fi un condiment, as fi ghimbir. Daca barbatii ar vorbi. Daca ma simt obligata, ma opun. Daca vrei sa nu plec, spune-mi sa raman. Daca beau, nu conduc. Daca sunt calma, am numai de castigat. Daca as fi o ora din zi, as fi 17:17. Daca n-as fi existat, nici ea n-ar fi fost acum. Daca nu iti plac, nu trebuie sa te prefaci ca imi esti prieten. Daca zambesti, cum zambesti ? Daca as fi un simt, as fi atingerea. Daca nu ar fi telefoane mobile. Daca as mai avea odata 19 ani, as da la Medicina. Daca imi ceri sa am incredere in tine, nu mi-o insela. Daca as fi un fruct, as fi o capsuna. Daca am realiza ca nu merita totul, doar pentru ca exista. Daca as fi nelinistita, as vrea sa ma imbratisezi. Daca barbatii ar sti ce gandesc femeile. Daca sunt departe de casa, nu uit de unde am plecat. Daca ai fi parfum, te-as respira. Daca as fi o luna a anului, as fi septembrie. Daca vreau sa ma simt bine, citesc o carte. Daca vreau sa ma exprim, scriu poezii. Daca inchid usa, vreau sa fiu singura. Daca ridici capacul de la wc, pune-l si la loc. Daca as fi un cuvant, as fi « dor ». Daca zidurile ar putea vorbi. Daca vii, te rog ramai.

House MD soundtrack - Lucinda Williams - Are You Alright?

2009-06-13T22:16:00.004+03:00

Are you all right?
All of a sudden you went away
Are you all right?
I hope you come back around someday.
Are you all right?
I haven't seen you in a real long time
Are you all right?
Could you give me some kind of sign?
Are you all right?
I looked around me and you were gone.
Are you all right?
I feel like there must be something wrong
Are you all right?
Cause it seems like you disappeared
Are you all right?
Cause I've been feeling a little scared
Are you all right?

Are you sleeping through the night?
Do you have someone to hold you tight?
Do you have someone to hang out with?
Do you have someone to hug & kiss you?
Hug & kiss you
Hug & kiss you
Are you all right?

Are you all right?
Is there something been bothering you?
Are you all right?
I wish you could give me a little clue
Are you all right?
Is there something you want to say?
Are you all right?
Just tell me that you're ok
Are you all right?
Cause you took off without a word
Are you all right?
You flew away like a little bird
Are you all right?
Is there anything I can do?
Are you all right?
Cause I need to hear from you
Are you all right?

Are you sleeping through the night
Do you have someone to hold you tight?
Do you have someone to hang out with?
Do you have someone to hug & kiss you?
Hug & kiss you,
Hug & kiss you,

Are you all right?

Are you all right?

Are you all right?

Damien Rice - Cannonball

2009-06-01T06:31:00.003+03:00

...it's still a little hard to say
what's going on...

Haiku-uri (pentru examenul de la Kenjutsu)

2009-05-25T21:15:00.001+03:00

Am umbra katanei
pictata pe inima.
Totul conteaza.

Floarea de cires
pluteste in cana mea.
E armonie.

Despre iertare

2009-05-11T10:44:00.002+03:00

Cel mai greu nu e sa scrii despre iertare – cel mai greu e sa o aplici. A ierta inseamna sa faci un pas inainte. Unde ? E liber interpretabil. Pentru mine inseamna sa faci un pas inainte pe scara evolutiei. E ca si cand mergi undeva si inaintezi cate un centimetru odata. Ideea e sa merg in directia buna, nu cat de repede ma indrept incolo.

Daca iert greselile altora fata de mine, din tot sufletul, si pot sa ii spun in gand persoanei « Te eliberez. Iti doresc toate bucuriile vietii », atunci poate intr-o viata viitoare nu vom mai avea datorii unul fata de celalalt. Pentru ca de fapt asta este – orice interactiune se intampla pentru un motiv. Nu cunosti o persoana intamplator. Fie ai tu datorii karmice catre ea, fie ea catre tine.

Cineva mi-a atras atentia odata sa nu zic « iarta-ma », pentru ca iertare ii ceri doar lui Dumnezeu. Eu nu sunt de acord. « Scuza-ma » spui cand dai peste cineva pe strada din greseala. Nu mi se pare suficient sa pui « scuza-ma » atunci cand gresesti fata de cineva. Da, mi-e greu sa cer iertare atunci cand gresesc. Pentru ca imi sta ca un nod in gat...simt ca e acolo, dar mi-e greu sa recunosc ca am gresit. Si aici ajung la esential, de fapt. Cel mai greu nu este sa ierti pe cineva, cel mai greu este sa te ierti pe tine. Asa cum zicea cineva, cel care e ranit si iubeste nu e suparat pentru ca a fost ranit, e suparat pentru ca iubeste. La fel cu iertarea – cel mai greu e sa te ierti pe tine ca ai avut incredere in cineva care te-a ranit, sau sa te ierti ca ai crezut in cineva care te-a mintit.

Atunci cand ierti, o faci pentru tine, nu pentru persoana pe care o ierti. Persoana care a gresit fata de tine trebuie sa traiasca cu consecintele faptei sale, dar nu are nevoie de iertarea ta. Daca alegi sa o ierti, e pentru linistea ta sufleteasca. Si pentru « pasul inainte ». In principiu, a ierta inseamna sa dai drumul trecutului, sa privesti spre viitor, sa nu te mai consumi pentru o fapta trecuta. Sa ierti nu inseamna sa uiti, inseamna sa te impaci cu ceea ce nu poti schimba, si sa treci mai departe. Stii ca ai iertat pe cineva atunci cand, daca te gandesti la acea persoana, nu mai simti suparare.

Switchfoot - Dare You To Move

2009-04-30T19:52:00.004+03:00

Switchfoot - Dare You To Move

Welcome to the planet
Welcome to existence
Everyone's here
Everyone's here
Everybody's watching you now
Everybody waits for you now
What happens next?
What happens next?

I dare you to move
I dare you to move
I dare you to lift yourself up off the floor
I dare you to move
I dare you to move
Like today never happened
Today never happened before

Welcome to the fallout
Welcome to resistance
The tension is here
The tension is here
Between who you are and who you could be
Between how it is and how it should be

I dare you to move
I dare you to move
I dare you to lift yourself up off the floor
I dare you to move
I dare you to move
Like today never happened
Today never happened

Maybe redemption has stories to tell
Maybe forgiveness is right where you fell
Where can you run to escape from yourself?
Where you gonna go?
Where you gonna go?
Salvation is here

I dare you to move
I dare you to move
I dare you to lift yourself up off the floor
I dare you to move
I dare you to move
Like today never happened
Today never happened
Today never happened
Today never happened before

Kenjutsu

2009-04-13T23:38:00.004+03:00

Sabia pe care am primit-o ceremonios are doua santuri pe partea neascutita, pe care o tragi intre aratator si degetul cel mare pana o pozitionezi inapoi in teaca. Sabia de fapt nu e sabie, e katana. Cand am primit prima oara o katana in mana, mi s-a parut ciudat, apoi parca din ceata, incet, ca prin vis, cu ochii mintii vedeam miscarile din afara corpului meu. Daca n-as sti ca intr-adevar asa e, as zice ca a fost ca si cand iti aduci aminte de ceva dintr-o alta viata. Mai ales metoda legarii katanei in teaca mi s-a parut atat de cunoscuta. Fratele meu vitreg a crezut ca vreau sa fiu haioasa si ca glumesc atunci cand i-am zis ca vreau sa fac Kenjutsu pentru ca am fost samurai intr-o alta viata. Pentru ca unii oameni nu inteleg.

Atunci, demult, mi-a placut tehnica, si la un moment dat am si predat-o copiilor din satul meu, insa nu vroiam sa ucid. Asa se intampla ca am si fost singurul care a ramas in viata dupa o batalie, pentru ca la un moment dat in timpul luptei am cazut intr-o adancitura in pamant, ca un sant, intre frunze uscate. Am ramas acolo, acoperit cu crengi si frunze, si nu m-am miscat desi la un moment dat s-a lasat linistea pe campul de lupta. Tot ce se auzea era fosnetul frunzelor cand se prelingea sangele peste ele. Si era mult sange. Insa eu nu m-am omorat asa cum cerea traditia, ci m-am intors in satul meu, si m-am ocupat de familia prietenului meu mort in batalie si de gradinarit.

Katana mea, pe care de fapt doar o folosesc, dar imi place sa spun ca e a mea, e uzata. A trecut prin cine stie cate maini pana a ajuns la mine. Imi place cum miroase : a piele – de la pielea cu care e infasurata tsuka, si a transpiratie – de la mainile care au lucrat cu ea. Imi imaginez ca daca katana mea ar avea sentimente, s-ar simti implinita. Pentru ca ea invata oamenii o tehnica straveche astfel incat drumul - Do - si traditia sa fie duse mai departe de noii invatacei; dupa fiecare antrenament e stearsa, curatata, unsa, ingrijita. De ce sa nu se simta implinita? Radeam in sinea mea cand am luat-o odata de la locul ei, pentru ca mi-a venit in minte un gand: eu am o relatie cu katana asta. Dar chiar am. Mana mi s-a obisnuit cu ea, si desi nu e o katana usoara, prefer sa lucrez cu ea. O simt aproape, o simt a mea. E prelungirea bratului meu.

De doua ori pe saptamana fac ce imi place. De doua ori pe saptamana ma rup de realitate si nimic nu mai exista in afara locului unde merg sa primesc invatatura. Sunt cu inima, cu spiritul si cu mintea doar acolo, la sala, la antrenament. In Dojo.

Avortul: ce stim, ce trebuie sa stim

2009-04-13T23:05:00.006+03:00

preluat de pe http://andreanum.wordpress.com/2008/02/04/avortul-ce-stim-ce-trebuie-sa-stim/

februarie 4, 2008

În România, femeia prototip care vine pentru un avort la cerere are între 30 şi 36 de ani, poartă batic, şi o aşteaptă bărbatul acasă, la ea în sat. Sau e adolescenta de liceu, cu blugi strâmţi, rujată şi tupeistă, care vrea să se termine odată. Sau, uneori, şcolăriţa sfioasă, cu teamă de moarte, şi cu prietenul plângând la uşă.

Ce este acela un avort? E un cuvânt care sperie, tulbură, agită. Avortul e un cassus belli care e încă demonizat de biserică, ignorat de majoritatea bărbaţilor, coşmarul generaţiilor de femei care au cunoscut “Decretul”. Avortul e morbul care poate vă va afecta copilul când va ajunge la vârsta activă sexuală. Avortul poate v-a marcat existenţa, celor care aţi trecut prin unul. Avortul nu e, aşa cum spune Cristi Mungiu, laitmotivul filmului său aclamat, “4 luni, trei săptămâni şi 2 zile” . Avortul e totuşi tema centrală care va însoţi cele de mai jos.

Să stabilim, de la început, că discuţia nu poate pleca decât de la un stabiliment etic în care să ne încadrăm. Putem vorbi de un principiu moral (e avortul bun, sau rău?), unul libertarian (femeia are dreptul să decidă cu corpul ei), unul relativist contextualist (în funcţie de context, avortul poate fi bun sau rău), şi unul relativist conclusivist (în funcţie de consecinţe, avortul poate fi bun sau rău) cu o subcategorie utilitariană (uneori, avortul poate fi util).

Dacă vă gândiţi la toate certurile absconse sau în piaţa publică, sau la toate tribulaţiile pe marginea subiectului, ele pot fi circumscrise unei anumite categorii etice. Indiferent de opinie, ele vin a stigmatiza sau deseculariza avortul, a milita pentru drepturile femeii, sau o nesfârşită gâlceavă în care cumva ar trebui să prevaleze un pseudo-principiu compas, funcţie de context, sau consecinţe.

Noi rămânem, în măsura în care suntem medici, libertariani.

Dar ce este acela avort?

Avortul reprezintă terminarea sarcinii, independent de calitatea ei (viabilă sau neviabilă). Poate fi spontan (complet sau incomplet), terapeutic, sau la cerere. În general dezbaterile etice aprinse au de-a face cu ultima categorie, poate cea mai evidentă. Avortul stă uneori ascuns în spatele termenului întrerupere de sarcină, oarecum impromptu şi neclar (ce anume se întrerupe?). Avorturile spontane pot fi la rândul lor, dincolo de variantele complet - incomplet (făt şi sac placentar expulzate, sau doar o parte, sau nici unul ci doar abandonul fătului în cavitatea uterină), manifeste sau silenţioase. Într-un număr de cazuri, “gravida” nu-şi dă seama că a fost însărcinată pentru că sângerarea menstruală se suprapune avortului. Aici, orice principiu etic işi găseşte limita pentru că nu putem să controlăm natura auto-regulatorie a acestui fenomen. Dimpotrivă, în tratamentele de fertilitate avorturile spontane sunt combătute (ce ironie) prin tratamente hormonale, ceea ce face ca uneori ele să devină manifeste, alteori să rezulte în sarcini viabile.

Din sarcini viabile iau naştere copii. Copiii se pot naşte perfect normali, cu defecte minore, subtile, sau cu defecte semnificative care le amputează diferitele compartimente ale vieţii. E important, e crucial ca să nu uităm în discuţia noastră că şi copilul are drepturi, şi că nu e natural ca ele să fie remarcate doar prin “sense data”, adică la naştere.

Primele momente ale sarcinii la om sunt absolut silenţioase, şi paşnice de cele mai multe ori. O spermie coaptează la ovul, e practic îngurgitată, îşi pierde coada şi apoi fuzează cu nucleul oului. Urmează prima mitoză, apoi a doua, apoi a treia. Începând cu ziua a doua de la concepţie, produsul de concepţie începe să migreze spre cavitatea uterină, urmând a se implanta.

Se pune întrebarea aici: Este acesta momentul la care a luat naştere o nouă viaţă? Tehnic, da. Filosofic, nu. Şi totuşi, poate nu e nimic mai greu decât să urmăreşti această reunire fantastică între două pachete de gene stinghere, să urmăreşti miracolul creării unei noi celule diploide din două jumătăţi, şi să ridici apoi din umeri că “e un fenomen ca oricare altul”.

Dar produsul de concepţie ajunge în uter. Urmează placentogeneza, prin care celule ale sacului vitelin se întreţes cu pretele uterin. Mici vase se unesc dinspre acest boţ de viaţă şi circulaţia mamei, pe acelaşi principiu pe care un virus se leagă de anticorp. Înspre a doua săptămână de sarcină, curge sânge între embrion, şi mamă. Legătura e ireversibilă, de acum, dar sabotabilă şi abortivă, de unde şi termenul. În fapt, de cele mai dese ori se vorbeşte despre “avort” ca de acel eveniment care urmează, în timp, formării legăturii placentă - uter.

Femeia află că e însarcinată în general cănd nu ii vine menstra luna următoare. Dacă femeia a ovulat undeva înspre a 14 - a zi de ciclu, şi are un ciclu normal de 28 de zile, va fi aflat cel mai devreme că e gravidă la trei săptămâni de la concepţie, rareori mai devreme. Testele de sarcină moderne reuşesc să identifice sarcina cam în a 3-a săptămână de concepţie, plecând de la o reacţie colorimetrică între un compus excretat în urina femeii (gonadotropina corionică, secretată de placenta fetală), şi un reactiv.

În a treia săptămână de sarcină, printre altele, apar şi primele bătăi ale inimii fetale. Inima fetală e iniţial monocamerală, apoi se împarte prin înmugurire în două, apoi una dintre cavităţi - cea mica - se împarte în alte două, apoi în cele din urmă pereţii ventriculari migrează şi se formează septul interventricular. Cam la acest moment, femeia cu sarcina nedorită ajunge la medic.

Este săptămâna a 5-a.

Majoritatea femeilor care doresc să facă o întrerupere de sarcină nu vin la medic înainte de săptămâna a 5-a. În săptămâna a 5-a, însă, avortul nu e o opţiune. Avortul nu e o opţiune în săptămâna a 5-a de sarcina pentru că produsul de concepţie, în sacul lui vitelin, e foarte mic, de dimensiunile unui bănuţ de 5 bani, bine încotoşmănat în mucoasa uterină din care bombează doar un pic. Tehnic, procedura medicală de îndepărtare a sacului vitelin şi conţinutul fetal la 5 săptămâni este sinuos, şi date fiind dimensiunile nu poţi să fii sigur că are succes şi poate fi urmat de complicaţii serioase, ca de exemplu continuarea sarcinii, malformaţii fetale severe prin mecanism iatrogen (provocate de intervenţia în sine).

Iată de ce, cel putin in teorie, o femeie in a 5-a saptamana de sarcina care cere sa faca avort e trimisa acasa, si chemata inapoi. Fereastra de “oportunitate” (un termen nefericit, si din lipsa de altul il folosim fara a avea o intentie peiorativa) este intre 7 - 10 saptamani. Fereastra se inchide la 12 saptamani, dupa care intreruperea de sarcina in Romania, si aiurea, devine ilegala si este un act sanctionabil prin lege. In mod eronat, si unii si altii de partile acestei baricade numita de noi “avort” contesta argumentul “vital” ca viata ar incepe de fapt la 12 saptamani. Au dreptate. La 12 saptamani se incheie insa procesul de neurulatie. La 12 saptamani embrionul are un sistem nervos primitiv, inca nedezvoltat, dar care poate percepe stimuli bazali, cum ar fi durerea. Inainte de 12 saptamani, nu exista perceptie a durerii. Principiile vital si umanist (”durere”) au fost invocate si adoptate de majoritatea tarilor care suporta, prin legislatie, intreruperea voluntara de sarcina in primul trimestru de sarcina.

Acum stim ce se intampla inainte de un avort. Noi insa vom merge mai departe. Iata in cele ce urmeaza ce se intampla in timpul unui avort.

Pacienta vine la cabinetul de planning familial (de cele mai multe ori, si presupunand ca exista unul). Este informata cu privire la riscurile potentiale ale interventiei (vom vorbi mai tarziu de ele). Asteapta apoi intr-un preoperator, dupa care este preluata de o asistenta si dusa in sala de interventii. Pacienta se suie apoi pe masa ginecologica in pozitia omonima. Procedura este efectuata de un medic ginecolog, si presupune in mod invariabil urmatoarele.

Intr-o prima faza se face toaleta locala cu betadina, apa oxigenata sau o combinatie antiseptica. La femeia nulipara, colul uterin (prin care se face accesul la uter si deci la produsul de conceptie) este inchis. Colul uterin este o bariera naturala impotriva infectiilor, pentru ca intregul aparat genital feminin e ce noi numim “solutie de continuitate cu exteriorul”. Pentru accesul la cavitatea uterina, se folosesc niste instrumente numite hegare. Hegarele au grosimi succesive, si cauta sa dilate colul suficient incat acesta sa poata sa accepte sonda de absorbtie. Functie de varsta sarcinii, se aleg hegare din ce in ce mai mari pentru ca embrionul este din ce in ce mai mare, si ca urmare si sonda trebuie sa fie si mai mare. Exista sonde de 6, 8, 10 si 12, echivalente varstei de sarcina.

Procesul de intrerupere a sarcinii presupune absorbtia de mucoasa uterina, impreuna cu sac vitelin si phoetus printr-un aspirator. Procedura se efectueaza “pe intuneric” (fara vizualizare optica mediata sau imediata), folosind ghidaje de suprafata si repere clinice. Dureaza intre 10 si 20 minute, si este urmata de o a doua faza de chiuretare atenta a cavitatii uterine, pentru a se evita o potentiala complicatie catastrofica, remanenta de resturi embrionare in cavitate, care poate amorsa infectie, septicemie si moarte.In tot acest timp, dar si dupa avort, are loc o sangerare care semnaleaza trauma mucoasei uterine.

Dupa interventie, pacienta intra pe tratament cu antibiotice si antiinflamatorii. Dupa interventie, la aproximativ doua ore, pacienta pleaca acasa.

….

Majoritatea femeilor care fac un avort il vor face si pe un al doilea. Riscurile din timpul procedurii de intrerupere de sarcina includ perforatia uterina, sangerarea, infectia. Oricare dintre ele poate duce la necesitatea interventiei chirurgicale deschise de sutura sau chiar de extirpare a uterului. Unul dintre riscurile majore ale avortului este asadar sterilitatea ulterioara prin dezvoltare de sinechii uterine. Sinechiile uterine sunt retele de tesut conjunctiv cicatriceal, care se “lipesc” de peretii uterului.

Se pune intrebarea? Cine face avort? Femeia cu sarcina “dorita” sau “nedorita”? Pare o intrebare puerila, insa exista o distinctie pe care trebuie sa o facem, aceea ca uneori sarcina dorita poate sa antreneze un lant de evenimente care pun viata mamei, sau a copilului, sau a amandorura, in pericol, caz in care vorbim de “avortul terapeutic”. Pe de alta parte, e evident ca majoritatea avorturilor la cerere provin din sarcini nedorite.

Perspectiva medicului ginecolog asupra avortului nu este, si nu poate fi asumata, ca una exclusivista. Noi, medicii, nu suntem meniti sa luam vieti. Indiferent de “cererea” pacientei, indiferent de realitatea medicala care poate seconda un astfel de eveniment, medicul este parte integrala a unui proces care isi pune amprenta pe existenta lui, indubitabil. Observatia libertariana este insa ca decizia de a pastra, sau nu, sarcina, ramane pana la urma la adresa femeii. In cazul avortului, medicul ginecolog este silit sa perverteasca principiul hipocratic la acela ca “intre doua rele, il alegi pe cel mai mic”. Este preferabil ca interventia de intrerupere de sarcina sa se faca sub monitorizare, si nu intr-o camera de hotel (vezi filmul lui Mungiu).

S-a vorbit foarte mult despre avort si promiscuitate sexuala. Este un adevar colateral ca majoritatea femeilor care vin pentru o intrerupere de sarcina pot avea, si adesea au, co-infectii cu transmitere sexuala. Unele dintre ele, daca nu sunt remarcate si sanctionate de medic, se afla la originea complicatiilor post-abortum, unele dintre ele cataclismice si din pacate aducatoare de si mai multe suferinta. Dar, si aici revenim la inceputul articolului, prototipul de femeie care vine pentru o intrerupere de sarcina nu este tocmai cel predispus la promiscuitate. Promiscuitatea in schimb mitigheaza sarcina nedorita, aduce femeia intr-o pozitie ingrozitor de precara vizavi de viata ei, vis-a-vis de identitatea ei sexuala.

Si totusi, de ce multe femei care au trecut printr-un avort ajung sa-l faca si pe al doilea? S-a sustinut, fara sa fie o logica a absurdului, ca medicina prin actul sau de permisivitate permite recurenta, accepta si normalizeaza avortul in randul femeilor, fara sa ofere o alternativa de facto pentru continenta sarcinilor nedorite. Suntem dintre aceia care nu pot ramane la ideea utopic-libertariana ca decizia sta DOAR in mainile femeii. Exista un rol comunitar. Exista un rol al medicului de familie. Exista un rol al ginecologului. Din pacate, ultima persoana, si de fapt cea mai expusa, in acest lant al slabiciunilor, e medicul ginecolog, adesea impietat, judecat, jupuit la stalpul infamiei.

Un amanunt din aceasta poveste ne-a pus foarte mult pe ganduri. Femeile care vin la camera de intreruperi de sarcina vin de obicei singure. Altele vin cu prietenul. Un amanunt care insa e frapant e ca, in anumite cazuri, adolescenta care trebuie insotita de un adult vine cu mama prietenului. Da, ati inteles corect. Unele adolescente vin cu mama prietenului pentru o intrerupere de sarcina. O femeie vine de mana cu alta femeie, care nu a facut avort ci a nascut un baiat, care a facut sex neprotejat cu aceasta tanara femeie. Pentru suport.

In Romania, nu exista postventie post-abortum. Un act rational, explicabil, judecabil, spuneti-i cum vreti, e trecut in continuare sub pres odata ce lucrurile s-au terminat. Daca ai venit ignoranta, pleci ignoranta plus un avort. Daca ai venit de la tara, si nu stii ce s-a intamplat cu tine, vei pleca cu un gol in uter, un gol in stomac, un gol in suflet si tot in nestiinta ai sa traiesti.

Citeste tot ce am scris de doua ori. Nu suntem pro, sau anti-avort. Credem in dreptul la decizie al femeii, credem in dreptul la decizie al cuplului. Credem insa ca hotararea n-ar trebui sa fie niciodata una usoara. Si nu e. E o decizie ingrozitoare, si numai un barbat care se bate cu pumnul in piept ca el e IMPOTRIVA avortului va avea o atare usurinta incat sa arate cu degetul. Drama, trauma femeii care trece printr-un avort cu sau fara constiinta necesara e un lucru real, pe care noi, ceilalti barbati, celalalte femei, il trecem in tacere, si-l uitam printre alte dureri provinciale.

Tu, care citesti, dupa ce vei fi terminat de citit, si te afli in fata unei atare decizii, nu vei mai putea invoca demonul nestiintei. “Nu am stiut”. Acum stii. Optiunea, la capatul drumului, e una adanc individuala, dar ne dorim sa stii ca poate, si e preferabil, sa plece si dintr-o cunoastere, nu doar o disperare si un “n-am stiut ce altceva sa fac”.

Un prim pas e sa recitesti cu atentie. De aici incepe totul.

Gabriel Diaconu, MD

Cristina Diaconu, MD

make a memory

2009-02-07T23:18:00.006+02:00

Hello again, it's you and me
Kinda always like it used to be
Sipping wine, killing time
Trying to solve life's mysteries.

How's your life? It's been awhile
God, it's good to see you smile
I see you reaching for your keys
Looking for a reason not to leave.

If you don't know if you should stay
If you don't say what's on your mind
Baby, just breathe
There's nowhere else tonight we should be.
You want to make a memory?

I dug up this old photograph
Look at all that hair we had
It's bittersweet to hear you laugh
Your phone is ringing, I don't wanna ask.

If you go now, I'll understand
If you stay - hey, I got a plan
We're gonna make a memory
You want to steal a piece of time?
You can sing a melody to me
And I could write a couple lines.

povestea unei sarcini

2009-02-02T00:28:00.013+02:00

Demult vreau să aştern undeva povestea sarcinii mele. În timpul ei am fost prea preocupată de tot ce se întâmpla, apoi am fost prea uimită de toate lucrurile care se întamplau în noua viaţă în doi (sau în două, mai bine zis). Abia acum m-am putut aduna. Încerc să nu las afară amănuntele. E pentru cine vrea să ştie, dar mai mult pentru mine. Să nu uit. Pentru că timpul le vindecă pe toate.
De unde sa încep? De la cele două liniuţe pe testul de sarcină? Fie. Mama mea era lângă mine şi i-au dat lacrimile de fericire, m-a luat în braţe şi mi-a zis "Felicitări!" Eu eram atât de şocată încât prima reacţie a fost "Nu se poate! Nu pot să am un copil, n-am nici măcar un loc de muncă!" Cred că am făcut gaură în podea de câte ture am dat prin casă zicând nu se poate, ce mă fac?.

Aveam programare la medic în aceeaşi zi, doctoriţa la care mergeam de obicei. Aveam oroare de clinica respectivă, pentru că tot timpul era între paciente cel puţin una care venea să facă avort la doctoriţa mea. Le auzeai gemând, şi apoi le vedeai când plecau, albe ca varul şi abia ţinându-se pe picioare. Mi s-a strâns stomacul când am intrat în cabinet, i-am spus că mi-a iesit testul pozitiv, şi că vreau să îmi confirme dacă e sarcină. Se uită, zice "Şi dacă da, vreţi să-l păstraţi?" La care eu fără să gândesc am zis "Da! Sigur că da!". Mi-a făcut apoi o ecografie, iar eu tot ridicam capul să văd cum se vede, cât e de mare..mi-a zis să stau linistită că îmi face o poză.

Un bob de mazăre, puiul meu. Mi-a spus că de la 6 săptămâni în sus se poate spune că e sarcină, după ce se fixează pe peretele uterului; până atunci nu e sigur că va rămâne. Am mulţumit, am plătit şi am ieşit în faţa clinicii, buimacă. Am început să plâng şi i-am sunat pe rând pe mama, pe cel mai bun prieten al meu, E., apoi pe S. -- tăticul. Nu aveam curajul să-i spun că sunt însărcinată. Cu o zi în urmă îmi zisese (când i-am spus că mi-a întârziat...) "Sper că nu eşti însărcinată, că nu sunt pregătit să am un copil acum". Mi-era groază. Era la lucru, dar ştia că am programare la medic, aşa că atunci când l-am sunat într-un final, mi-a răspuns cu "Na, uimeşte-mă". Şi l-am uimit. Am mers până la el, am fumat amândoi o ţigară în maşină, el era palid, eu eram pierdută. De fapt el nici nu a reacţionat aşa de rău cum mă aşteptam. I-am zis că eu nu vreau să fac avort, pentru că pentru mine e o fiinţă vie. Îi zisesem asta de la început, de când am făcut dragoste prima oară. El n-a zis nimic, şi-a mai aprins o ţigară imediat după prima, şi într-un final a zis: "Trebuie să vorbim, să vedem cum facem să fie bine." Mi-a căzut o piatră imensă de pe inimă. M-am gândit că până la urmă va fi totul în regula. Că doar S. a fost primul băiat care m-a sărutat, în clasa a 6-a. Pentru că ne ştim de când e lumea. Pentru că vroiam să ne căsătorim în 2009. Pentru că mi-a zis că işi doreşte copii, şi să facem copii chiar dacă încă nu eram căsătoriţi. Pentru că oricum urma să ne căsătorim.

Dar n-a fost bine. Au urmat zile de hărţuire prin mesaje, cum că trebuie să vorbim despre sarcină, că trebuie să fac avort, că nu e momentul, că nu pot să iau eu decizia asta de una singură, că Of, de ce s-a întâmplat fix atunci (în ianuarie 2008) şi nu în toamnă; că în toamnă ar fi un moment mai prielnic...etc. Toate astea prin SMS. Mi s-a părut ampixulea să discut posibila viaţă sau ne-viaţă a unei fiinţe din pântecul meu prin SMS. I-am zis lui S. că discutăm, dar faţă în faţă.
Apoi, un ultim mesaj: "Poţi să vii azi la 3 să-ţi iei lucrurile de la mine". Ce drăguţ. Asta oare ce înseamnă? M-am dus la el, el cocoţat în vârful patului, cu mâinile încrucişate în faţa pieptului, cu o expresie impenetrabilă pe faţă, ursuz şi morocănos.
- Am vorbit cu 3 medici şi mi-au zis că poţi să faci avort fără nici o problemă, că nu se întâmplă nimic. [medici care nu m-au văzut nici măcar la faţă în viata lor...]
- S., e primul copil. Dacă se întâmplă ceva şi n-o să mai pot face altul niciodată? Cum crezi că o să mă simt? Eu zic să stăm de vorbă. Nu vreau decât să reacţionăm ca doi adulţi responsabili.
- Eu nu sunt pregătit să fiu tată. Uite, faci avort acum, şi de la toamnă încolo poţi să rămâi însărcinată. Acum nu e momentul.
- S., niciodată nu o să fie momentul. Întotdeauna o să credem că suntem prea ocupaţi, că avem alte priorităţi. Dacă s-a întâmplat, acuma asta e, hai să vedem de acum încolo ce putem face.
Nu, nu, nu şi nu. Avort. Da' ce, mă rog, doar nu pe el l-ar scobi cu o lingură metalică pe interior. Nu? Aşa e simplu să zici "Fă avort".
- Ştiai ca între 18 şi 21 de zile începe să îi bată inima?, îi spun eu ce am învăţat la facultate, crezând că aşa o să i se deschidă ochii şi o să priceapă că ce port în mine nu e un obiect, ci e cât se poate de viu.
- Na şi ce, nu e viu până nu se naşte.
Pfff..ăsta sau e prost, sau e prost. Mă gandeam numai dintre cunoscuţii mei câţi îşi doresc un copil şi nu pot să aibă.
De disperare am început să plang, pentru că orice ziceam parcă se lovea de un paravan în faţa lui şi cuvintele ricoşau înapoi spre mine. El parcă nici nu auzea ce-i ziceam, o ţinea tot pe avort. M-am aşezat pe marginea patului, mi-am pus capul în mâini, coatele pe genunchi, şi plângeam.. nu mai ştiam ce să fac. S. a sărit din vârful patului şi s-a dus în baie fără nici un alt cuvânt. Am început să mă uit de jur împrejurul camerei, încet, apoi m-am ridicat şi, ca prin vis, mi-am adunat tot ce era al meu. Laptopul sub braţ, vitaminele, câteva pulovăre, DVD-uri. Între timp S. se întorsese din baie şi se uita la mine din tocul uşii, fără să zică nimic.
Am trecut pe lângă el şi m-am dus spre uşă cu toate în braţe, abia le ţineam.
- Dacă o să ai nevoie de ceva, ştii numărul meu., zice S.
- De la tine n-o să mai am nevoie de nimic. Niciodată.
Şi am trântit uşa pe dinafară.
Asta a fost totul.

Prin luna a şasea am primit un SMS, cum că "Ce faci? Sper că eşti bine. Aici m-au diagnosticat cu cancer, şi mă duc şi în Ungaria să îmi confirme. Putem să ne întâlnim?" Cum să zic nu? M-am dus. Victimizări, uite că mi-a căzut părul [era tuns extrem de scurt], nu vezi cât am slăbit? [destul, dar nu arăţi bolnav], vreau să se termine cât mai repede, nu mai vreau să trăiesc, mi-au zis că mai am vreo şase luni, am hotărât că nu mai fac chimioterapie că nu mai vreau să mă chinui.

Nu mai am răbdare să povestesc acum, dar la începutul acestui an am aflat că totul, toată boala, a fost o invenţie. Diabolic, nu? Scopul nu l-am aflat, şi nici nu sunt curioasă.
La sfârşitul lunii Octombrie m-a sunat maică-sa să mă întrebe dacă am născut, pentru că eu nu i-am anunţat pe nici unul din ei. Termenul de naştere îl ştiau, era pe 13 Octombrie, şi am născut pe 21. Am considerat că ştiau care era termenul şi dacă vroiau să ştie ceva, ar fi putut suna. Asa că mi-am înregistrat copila pe numele meu, cu liniuţă în spaţiul destinat numelui tatălui. Iar acum, după ce am aflat că totul a fost o minciună, nici nu-mi pare rău.

Sunt obosită. Dar şi fericită. Când mi-au pus copila pe piept după ce s-a născut, am ştiut că a meritat. Şi în fiecare zi când îmi zâmbeşte, sau când mă apucă de deget cu mânuţa ei mică şi se uită în ochii mei -- în fiecare zi ştiu că dacă ar trebui să retrăiesc totul, aş alege la fel. It's us against the world.

"Someone once asked me if I thought I was the best future for my little girl. No one in this world is perfect. Heaven knows I'm not. But I love her more than anyone else possibly could. In the end, that's all that matters." - Death Race

unforgiven...

2007-10-09T13:10:00.013+03:00

Fiecare apus de soare, fiecare răsărit, cu miile lor de culori – fiecare din ele e o plecare. La fiecare răsărit şi la fiecare apus văd aripile câte unui avion, ca şi când le-aş privi prin hublou -- avioane care mă duceau departe de câte un loc pe care ajunsesem să îl iubesc. Fiecare dintre locuri are răsăritul sau apusul său, atât în realitate cât şi în inima mea. Ştiu că acele răsărituri de soare nu mi le poate şterge nimic, la fel cum nici unul dintre acele apusuri nu le voi putea uita.

Interesant e că la fiecare apus, mai puţin unul, plecam dintr-un loc de unde la momentul respectiv vroiam cu tot dinadinsul să plec, şi la fiecare răsărit plecam dintr-un loc unde, dacă mi s-ar fi dat ocazia, aş fi rămas pentru tot restul zilelor.

Unul dintre răsărituri e static. E Denver. E o gradină. E o joi cu iz de duminică. E o terasă din lemn pe care se iese prin uşi glisante, de sticlă, care cuprind întreg peretele de la tavan până la podea. E o masă de sticlă şi un scaun ca un fotoliu, care, dacă insişti, se şi leagănă. Terasa e în vârful grădinii acelui răsărit. Grădina, pe un deal, împărţită în trepte imense, descrescătoare, divergente. Din fiecare treaptă creşte un soi diferit de plante şi flori. La poalele dealului şi implicit ale grădinii, un arţar şi un stejar, puşi parcă să păzească grădina de flori. Pe arţar, o veveriţă care locuieşte acolo, în grădină. Acesta este singurul răsărit în care nu plecam.

De ce mă dor răsăriturile? Tocmai pentru că aş fi rămas. Tocmai pentru că trebuia să plec. Şi trebuia să plec tocmai pentru că îmi doream atât de mult să rămân. Mi se pare că am fugit toată viaţa, până acum. Acum m-am oprit pentru prima oară, mi-am tras sufletul şi m-am uitat la ce am lăsat în urmă.

Am fugit. M-am mutat. Am ars. Am plecat. Am părăsit. Am uitat. Am vrut să uit. De fapt: Am fugit. De mine, de tot. M-am mutat din locul unde simţeam că aparţin. Am ars lucruri care mi-erau dragi. Am plecat în altă ţară. Am părăsit oameni. Am uitat ce mă durea. De fapt doar am vrut să uit.

Am obosit. Am obosit să mai alerg şi să mai caut. Am obosit să fug de mine. Am obosit să fug de ceea ce doare. Am obosit să tot vreau altceva. Am obosit să zâmbesc atunci când îmi vine să urlu.

Aici mă opresc. Vreau să mă aşez aici, să respir şi să mă bucur. Aici. Acasă.

fragment

2007-09-19T13:24:00.003+03:00

She was slowly blowing the cigarette smoke out between her parted lips, staring into nothingness, when she realized the whole time she had been looking into a pair of dark-brown eyes.
She wondered if all men belonging to that particular nation look the same. She recognized the language although she did not speak it. It could be mistaken for a mixture of Turkish and Swedish maybe, though it sounds like no other language -- and justly so, because it is the only Indo-European language of its branch that has survived the ages.
The next second, he looked away, then looked self-consciously at the wedding band on his left ring-finger, and then away again. Bushy eyebrows, two-day-old beard, the same smile she associated with a man of that nationality.
She looked up again, this time determined to hold his eyes, but his seat was empty. His flight had been called and he had left for home, just another person passing through the airport.

Green Street Hooligans (2005)

2007-06-15T13:52:00.001+03:00

I'm forever blowing bubbles, pretty bubbles in the air
They fly so high, nearly reach the sky
Then like my dreams they fade and die
Fortune's always hiding, I've looked everywhere
I'm forever blowing bubbles, pretty bubbles in the air
United! United! United!

no soul to sell.

2006-09-27T13:36:00.004+03:00

"Live in New York City once, but leave before it makes you hard. Live in northern California once, but leave before it makes you soft."

It's bitter and sweet at the same time, it's dirty, stinking, downright filthy, sticky, bad bad bad but still so addictive. It's the sourest lemon you've ever tasted, yet it's the sweetest honey that ever touched your senses. It can make you feel like you rule the world and it can bring you down like the worst depression that ever needed treatment. Indeed, The City never sleeps.

There are two kinds of people in New York -- the ones that help you out as soon as they sense you're a bit lost, and the ones that don't give a shit, who would leave you on the ground if you fell before their nose. Still, once you leave New York, you wonder where the hell have those tall buildings gone, and where is that sea of yellow cabs, and where are the people who bump into you in the morning and at mid-day because they're hurrying to work. One thing's nice about mornings in New York though -- if you take the subway downtown, it smells like heaven, as if the train itself had a shower and people are not grumpy, not even Sunday evening and not even Monday morning. That's kind of a wonder, but I guess it all comes from being content with your job, your place, your home, your life. They know -- something that we Europeans don't -- that their tip and therefore their lifestyle depends on whether they are nice to the customer or not. That's something we should learn.

So anyway. New York was strange but nice. You can just sit down almost anywhere in Times Square and just watch the people go by, the bunches and packs of tourists, all flashing their cameras and taking pictures of the same buildings. But then again, if you don't know anybody in New York, it can be a very lonely place even with all the bustle and everything going on. Nobody will talk to you, you can just feel like you're dying inside, and there's no one there to notice. Every New Yorker has their precise goal, their final destination for the day to which they hurry undeterred. Then there are the other two kinds of people -- the ones that bump into you and apologize so much that you end up feeling embarrassed yourself, and the ones that knock everything out of your hands because they are in a hurry, and never even stop to give you a second look.

No Soul To Sell is the ad for something - I forget what. The streets were full of posters that said it. It just struck me as so true about New York. I would say most new yorkers haven't been born in New York, but came there. It's like selling your soul to the Devil, giving up on everything you hold sacred just to live in the city of New York. Cause nothing is sacred there. Not friendship, not caring, no value, not even cleanliness. You have to forget yourself and everything you've been taught in order to become a New Yorker. I wonder what on earth I was thinking wanting to move there. I guess last year I saw it all from a different point of view, for I had housing, and someone to take me places, entertainment too, and something close to love. Closer. Closest. This time my perspective has changed -- there was no one there. I had to get a map, had to figure out where I wanted to go, where everything is. I had to walk one street down every time I got out of the subway, in order to see which way is downtown and which is up, so I would know where to go from there.

Welcome to the city of lost souls.

new york, new york

2006-09-22T13:28:00.006+03:00

: As I was saying: life is interesting. Mi se pare uimitor şi în acelaşi timp extraordinar cum se apropie oamenii unul de celălalt într-un aeroport. Unul stă de 6 ore, altul de 13, se aşează unul lângă altul şi încep să povestească. - Tu de unde vii? - Tu încotro mergi? Ai mai fost cu avionul? Dupa 5 minute sunt în stare să-ţi povestească toata viaţa lor, deşi îi vezi şi te văd pentru prima oară. Apoi, după ce ajungi la destinaţie, aeroportul parcă e o gură imensă care scuipă oameni prin uşa pe care scrie mare EXIT, periodic, de fiecare dată când aterizează un nou avion. Degeaba vrei tu să mai cumperi un bilet de avion direct din aeroport. Odată ce ai ajuns, singurul semn pe care îl vezi e -> EXIT. Bineee. Exit. Tren, metrou, bus, taxi. Cam astea sunt variantele. Harta în braţe, ochii deschişi şi dacă te împotmoleşti, întrebi pe cineva cum să faci mai departe. Paranoia. "Câţi bani am la mine, să am grijă să nu par prea derutat", te încăpăţânezi şi nu mai întrebi. Te descurci, că doar eşti mare. Am plâns la aterizare. Ştiu că sună patetic, dar pe măsură ce cobora avionul către pistă, am văzut un pod din Queens, şi imaginile din vara 2005 mi-au venit buluc înapoi, învălmaşindu-se şi călcându-se în picioare, feţe, locuri, plastic, mâncare chinezească, căldură lipicioasă, Bud Light şi nopţi răcoroase. Mmmm. Deci plângeam. Şi primul lucru la care m-am gândit când căpitanul a zis cu un accent mai mult decât nemţesc "Welcome to New York" a fost că tot ce îmi mai doream acum era ca cineva să îmi zică "Welcome back." Ideea era back ăla. Merg la serviciul de imigrări, aşa cum se procedează... mi se derula tot filmul The Terminal înaintea ochilor, pentru că de data asta aterizasem şi eu, ca şi Tom Hanks, pe JFK. Şi râdeam în sinea mea. "Now how about them Yankees?" Just like that. Ajung la rând, se uită omu' în paşaport, Hi, how are you today? Eu zic, Better now that I've landed, şi râd. El zâmbeşte (o fi crezut că mi-a fost rău în avion??), tocmai deschisese paşaportul acolo unde era viza şi ştampila de imigrări de anul trecut, şi zice "Welcome back ma'am", doar să completez nu ştiu ce formular, amprente, poză, Have a great day. Era să zic ŞI ATÂT??, nu mă întreabă câţi bani am, de ce îi am, de cât timp ştiu persoana la care merg, de ce am venit, cât stau, de ce...? Wow, ok, dar mi-a zis welcome back, că a vazut ştampila de anul trecut. Yupiii, home free. Iau rucsacul de pe banda de bagaje şi hai la vamă. Mi-era groază că mă pune să mă despachetez (n-ar fi fost mare lucru, că era doar un rucsac de 10 Kg cu 5 tricouri şi 2 perechi de pantaloni, şi ceva mărunţişuri, dar aşa...), tipa se uită la mine, la formularul cu adresa unde urma să stau (şi pe care scria San Francisco), şi zice "Fine, you're free to go". WHAT?! asta-i prea de tot. Eu zâmbesc, aparent calmă, zic mersi şi mă duc. Către mega-semnul cu EXIT. Am căutat cartelă de telefon public să sun acasă că e totul ok, şi plec în căutarea Third Avenue. Aveam harta, îmi făcusem traseul de acasă (şi ce bine), iau bilet de metrou şi ajung după puţin mai mult de o oră de călărit metroul (to ride the subway) la 4th Avenue colţ cu 9th Street. Principiul este că un avenue se pupă cu un street. Ies de la metrou, îmi iau harta scoasă pe imprimantă de pe Google Earth, mă uit la clădiri, reperez unde sunt, şi zic s-o iau înainte. După primul colţ găsesc agenţia care mi-a făcut rezervarea de hotel, iau voucherul şi plec. Pe jos, cu rucsacul meu de 10 Kg pe umeri, prin tot Manhattanul ca să găsesc o gură de metrou care să mă ducă în Upper West Side. Într-un final găsesc, ajung pe strada cu hotelul, 86th Street, dar eram la numarul 2. Voucherul meu zicea că eu stau la numarul 345, şi metroul mergea doar pana la numarul 2. Aha.. Binee, o iau hotărâtă către 345, că doar n-o să dau banii pe taxi până la capătul străzii. Eram oricum atât de obosită deja, încât nu mai contau 345 minus 2 case. De anul trecut eu n-am mai mers atâta pe jos.... Hotelul e un jeg, dar na, e pe 86th Street colţ cu Broadway, şi la banii pe care i-am dat, e super până şi simplul fapt că nu am gândaci în cameră. Deci bestial. Nu mai contează că baia e definiţia din dicţionar de la rugină şi jeg. Aşa că aştept să se lumineze, ca n-am somn (fir-ar fusul orar să fie...) şi o iau pe Broadway spre downtown, săvad ce văd. Culmea, am recunoscut în drum spre hotel un colţ de stradă şi biserica de langa colţul respectiv, la care anul trecut i-am făcut poză şi n-a ieşit decat jumătate din poză.

citate

2006-09-17T13:40:00.002+03:00

"Question: would I do it the same way all over again? Absolutely - because I learned something along the way. Most people don't learn things along the way. Or if they do, they conveniently forget those things when it suits their need. Most people, given a second chance, fuck it up completely. It's one of those laws of the universe that you can't shake."
Douglas Coupland - Girlfriend in a Coma

"I read a book once on redemption. A man said there were five steps toward making amends.

The first involved acknowledging what you did.

The second involved remorse.

The third involved making right with your neighbor.

Only then were you able to go to step four - which was making it right with God.

But it wasn't until step five that you could really get redeemed. It had to do with being in the same place, in the same situation. Then, as it goes, you'd go and do something different."

- Levity

despre fericire si altele

2006-07-23T13:43:00.005+03:00

"We must not expect happiness. It is not something we deserve. When life goes well, it is a sudden gift. It cannot last forever." - Memoirs of a Geisha

I have never cared much for conventions. I would have liked to live in a world where the given word means someone’s honor, where not keeping it actually makes people draw a conclusion about you. In a world where abiding by the rules doesn’t lead to your ruin, but to your well-being. In a world where you are shown respect if you respect others, where you can stand up for what you believe in and be appreciated for it during your lifetime. “None of us finds as much kindness in his life as we should…”
As days pass me by and I grow a little older and perhaps just a little bit wiser, I realise that I am a happy person. I know how to find happiness, whether it's because the sun is shining on a given day, or because someone smiles at me for no reason..I learned how to enjoy what is given. That doesn't mean that I don't wish unique moments would last longer. And I am angry at life for allowing us only such short breaks in this monotony. The funny thing is, that even though you know it has to end, and you think you're prepared, when it finally does, you still get that inevitable twinge...
I could fill a book with everything I'm grateful for, and with all the snapshots that I see when I think of amazing moments in my life. Too bad there is no picture, no video and no book that can reproduce those feelings, those images. Not with the intensity they deserve. I will have lots to see when I will see this life from my next one. And that makes me happy.

Kristal -- Ismail Kadare

2006-07-04T13:46:00.002+03:00

Crystal (Kristal) -- Ismail Kadare

It's a long time since we saw each other and I feel
I am forgetting you. The memory of you
Dies in me day by day,
The memory of your hair
And everything about you.
Now I'm looking everywhere
For a place to drop you
A line, a verse, or crystal kiss -
And so depart.

If no grave will receive you,
No marble nor crystal sepulchre -
Will I have to keep you always with me
Half-dead and half-alive ?

If I can't find a chasm to drop you into
I'll look for a lawn or field
Where I will scatter you softly
Like pollen.

Perhaps I'll trick you into an embrace -
And go away irrevocably
And neither of us will know the other.
This is forgetting isn't it?

to the a-i-r-p-o-r-t...

2006-05-30T13:47:00.003+03:00

I am the permanent resident of an airport. This airport belongs to me. I own it. There are coffee shops in it, a hotel, parks, gyms, schools and universities, other airports. In fact, my airport holds whole cities. It encompasses everything that I have ever seen and all the people that have ever touched my life in one way or another. They all go through my airport. I am the only one who stays.
While one person is climbing into a cab, hurrying to catch the flight taking them out of my airport, someone else who is just arriving is looking at the signs advertising rooms to let. So, you see, I am never alone. However many people should leave, there are always others arriving, and if not – well, then I always have myself. Somehow I feel I have disappointed the people that left my airport for good. Somehow my and their expectations haven’t found a common denominator. And I did my best. I am sure that they did their best too. But it just didn’t work out.
So they left; but in their hurry to leave each one of them forgot something in my airport. Something that belonged to them. Some of them left their suitcases; some left parts of their organs or limbs, parts of their hearts, their souls; some left nothing. But that nothing is something too: they were made out of nothingness. So that was what they were capable of leaving behind. It’s no shame. People are made up of different stuff. Some have shit for brains, others have a heap of iron for a heart. A few have no conscience; most hide from it. Whatever anybody else may say, denial is the most human feature that we have. Not sacrifice. Not love. Denial.

poezie

2006-02-15T13:54:00.001+02:00

It's cold, my love
and though your shadow walks beside me
I cannot hold your hand
any longer.
He watches over you
with vigilant eyes;
the mist covers all.

My lips have dried out
waiting for your kiss.
Now they are frozen
solid.
Touch my stone
breathe on me.
Warm again.

- Feb. 11th, 2006